O umbră care strigă cu putere 

244 Shares

S-a născut în s. Văsieni, rn. Ialoveni. Are un frate şi două surori, iar ea este mezina în familie. N-a ştiut ce înseamnă dragoste de mamă .  A fost străină în propria ei casă. Urâtă, batjocurită şi bătută fără motiv până la rană. A îndurat foame pe timp de belşug. Toate acestea luate la un loc alcătuiesc viaţa plină de amărăciune a doamnei Mila. La cei 65 de ani, îşi aminteşte cu durere de fiecare clipă trăită.

fără dragoste de mamă și fără afecțiune

„Am fost trântită la pământ de către tatăl meu pe când aveam opt luni”

Aşa începe protagonista noastră a-şi ţese firul, iar acest lucru i-a marcat tot restul vieţii.

N-a avut parte de mamă, n-a reuşit nici măcar să-i spună primele cuvinte, deoarece a decedat pe când avea doar opt luni. Tatăl ei a început s-o maltrateze în cel mai oribil mod posibil.

„Într-o zi, tata mă luase în braţe, pentru ca să mă aline, dar, pentru că eu tot plângeam, a luat şi m-a trântit la pământ.”

A primit o lovitură puternică la cap, care a rezultat în comoţie. Medicii au reuşit s-o salveze şi s-o readucă la viaţă. „Dumnezeu mă iubea tare şi nu m-a lăsat”, mărturiseşte cu un zâmbet subţire, care abia de se întrezărea pe faţa crispată de durere.

A început să aibă frică de cădere: se temea că va fi aruncată în cap oridecâteori era luată în braţe. A crescut cu senzaţia de frică, fapt care i-a îngheţat sufletul.

„Mi-am încuiat inima şi sufletul”

„Tatăl meu s-a recăsătorit. Avea 42 de ani, iar soţia lui avea doar 22. Tatăl meu nu mă iubea, iar „noua mea mamă” vroia să scape de mine cu orice preţ”, îşi continuă dna Mila povestea.

La vârsta de trei ani, s-a început un adevărat calvar în viaţa ei. Când nu era nimeni acasă, mama ei vitregă o scotea afară pe ger şi o ţinea acolo pentru un timp îndelungat. Asta a ţinut ani la rând. În aşa mod, a îngheţat nu doar trupul, dar şi inima şi orice simţire în interiorul ei. S-a răcit şi s-a închis pentru multă vreme. În loc să primească dragostea de care are nevoie orice copil, pentru a se dezvolta cu senzaţia de împlinire, ea avea parte de batjocură şi scene de violenţă fizică şi emoţională. „M-am închis. Nu mai vroiam să vorbesc”, povesteşte dna Mila cu voce stinsă.

„Într-o zi, mama a făcut colţunaşi cu brânză, iar pentru mine, aparte a făcut trei: unul cu pământ, altul cu hârtie, iar al treilea cu verdeaţă. Mi i-a dat pe rând, cu gândul şi cu speranţa că voi muri şi va scăpa de mine. Dar Dumnezeu mă iubea, El nu m-a lăsat.” Văzând că nici această măsură nu acţionează, o snopea, din nou, în bătăi până la rană.

Primii paşi şi prima dezamăgire

A început să meargă abia la şase ani. Avea frică să facă primii paşi. A fost purtată pe la vrăjjitori şi pe la medici, dar frica tot persista. Pe la timpul acela, avea o surioară vitregă de trei anişori. „Într-o zi, mama m-a pus să tai surcele pentru foc. Surioara mea a vrut să mă ajute, dar era prea mică pentru aceasta şi nu i-am permis. Atunci, a găsit un topor, şi, din întâmplare, m-a lovit drept în creştetul capului. Rana s-a adâncit până la creier, iar osul capului s-a crăpat. Seara, când a venit mama acasă şi m-a găsit însângerată, s-a speriat şi a alergat la vecini după ajutor.” Vecinii au sfătuit-o cum au putut, iar sfaturile lor nereuşite au agravat şi mai mult situaţia. Osul capului nu s-a prins nici până astăzi.

Nu ştia că nu este mama ei. A aflat din sat. „Să-ţi iai perna şi să pleci”, i-a spus mamei într-o zi. După aceste cuvinte, mama ei o închidea zilnic în casă şi o lua la bătaie, iar ea striga la vecini după ajutor.

„Într-o zi, am fugit de acasă. Fugeam, însă nu ştiam unde mă duc. Pe drum, mă întâlneau rude de ale mele, însă nu recunoşteam pe niciuna din ele şi îmi continuam fuga. M-a întâlnit o mătuşă şi am acceptat să merg la ea în satul vecin.”

Tatăl ei nu ştia nimic din cele întâmplate, deoarece totul se petrecea în lipsa lui. A aflat de la sat cum se comporta soţia lui cu copiii în lipsa lui. Când s-a întors acasă şi a văzut că Milica lipsea, a ameninţat-o cu preţul vieţii dacă n-o aduce acasă. Soţia lui a aflat despre locul unde stătea ascunsă şi, prin metode înşelătoare, i-a cumpărat încrederea şi a adus-o din nou acasă.

Lăstari şi moare cu mămăligă rece

Era sculată la ora patru dimineaţa şi trimisă să pască vaca pe deal. Nu i se dădea nimic de mâncare, dar Milica a găsit o soluţie: „Vaca păştea iarbă, iar eu mâncam lăstari”, mărturiseşte cu o uşoară ironie şi dezamăgire. Acest lucru a făcut-o să umble cu cerşitul prin sat. În aşa mod, a trăit din mila oamenilor până la o vreme.

Îşi dorea nespus de mult să înveţe. Şi aici a găsit o soluţie. „Lăsam vaca pe deal şi fugeam la şcoală. Nu aveam nimic: nici cărţi, nici caiete. Împrumutam de la colegi. Prindeam foarte repede tot materialul.” De învăţat – a început să înveţe, iar de mâncat – tot nu avea ce să mănânce. În urma iniţiativei profesorilor, colegii au început s-o ia, pe rând, pe la casele lor şi să-i dea câte ceva de mâncare. Desigur că seara, când se întorcea acasă, îşi lua porţia de snopeli în bătaie. „Ştiam că o să mă bată, dar nu-mi mai păsa. Nu mă mai durea nimic”, mărturiseşte dna Mila, iar pe chipul ei se putea citi o indiferenţă de gheaţă care a răsună ca un ecou al copilăriei ei.

„Mâncam o singură dată pe zi – moare şi mămăligă rece. Ei mâncau mâncare bună, iar pe mine mă acreau în fiecare zi. La Crăciun şi la Paşti, mama făcea răcitură din cucoş, iar pe mine mă hrăneau cu aceeaşi moare şi mămăligă, pe lângă aceasta, mama îmi făcea zeamă din intestine. „Iarăşi moarte cu mămăligă”, am spus eu, şi, după aceasta, am fost bătută din nou.”

„M-am dus să aflu gustul pâinii.”

La propriu şi la figurat. Primele şase clase le-a făcut în şcoala din satul ei. După aceea, jumătate de an a învăţat în Ukraina, la unchiul ei, iar clasele a 8-a – a 11-a le-a făcut la şcoala serală din Chişinău.

La vârsta de 17 de ani, s-a angajat în calitate de curier-secretar. Ziua lucra, iar seara o petrecea făcându-şi studiile la şcoala serală.

Un an mai târziu, a suportat primul accident rutier. În consecinţă, s-a ales cu contuzie şi comoţie cerebrală gravă. După ce a fost operată la cap, medicii au pus sub semnul întrebării Sindromul Parkinson. Nici această nenorocire n-a reuşit s-o împiedice să-şi realizeze scopul. A stat la reabilitare doar câteva luni, după care a revenit la datorie. A practicat această funcţie timp de zece ani.

La vârsta de 27 de ani, s-a angajat la Combinatul de pâine, ca „să afle gustul pâinii”, după cum mărturiseşte ea. A reuşit să simtă acest gust doar pentru cinci ani, iar după o intoxicaţie puternică cu esenţă de vanilie, a fost grupată pe viaţă.

Aruncată în braţele singurătăţii

În anul 1992 a primit apartament de la Pretură pentru activitate merituoasă la serviciu. A locuit în singurătate patru ani, iar după aceea s-a căsătorit. Foarte curând, soţul ei a început să ia banii din casă şi să-i de pe băutură. N-au avut copii. Adoptaseră un băiat, dar şi el a pornit pe urmele tatălui. N-a avut parte nici de soţ, nici de copii.

După patru ani de căsătorie, a divorţat. În aşa mod a fost, din nou aruncată în braţele singurătăţii.

În anul 2003, a suportat al doilea accident rutier, în consecinţă s-a ales cu fractură solidă la coloana vertebrală şi comoţie. A avut a doua operaţie la creier, iar după doi ani, a fost diagnosticată cu Boala Parkinson.

A avut parte de vecini care o furau în mod sistematic, o ameninţau şi chiar au atentat s-o otrăvească. S-a speriat într-atât încât a început să piardă din greutate – câte 5 kg pe săptămână. Doar un singur vecin s-a găsit s-o ajute – îi dădea seminţe de floarea soarelui şi ciai ca să le vândă în stradă şi să-şi câştige pâinea în modul acesta.

Pâine caldă – sufletul tot rece a rămas

Astăzi, dna Mila poate simţi din plin gustul pâinii pe care o poate mânca bucurându-se de libertate; astăzi are parte de mese pline de dragoste, pe când altădată era servită doar cu moare şi mămăligă rece, însă toate aceste bunătăţi n-au reuşit încă să-i încălzească inima. Tot rece a rămas.

După toate experienţele care au lăsat urme adânci în viaţa ei, a început să fie asistată la domiciliu de către lucrătorii sociali. Purtată dintr-un spital în altul, de la medic la medic, şi să stea cu trusa plină de medicamente la capul ei. A devenit o umbră, dar, dincolo de această umbră, care inspiră milă şi compasiune, există un fir de viaţă, care a fost păstrată de către Dumnezeul Suveran cu un scop. Doamna Mila este o voce strigătoare pentru noi toţi, care avem din belşug toate lucrurile şi trăim un alt destin decât al ei.

Viaţa ei ne pune câteva întrebări vitale:

Părinţi – ce faceţi cu copiii voştri, care sunt un dar de la Dumnezeu şi pentru care vom da seama înaintea Lui?

Tineri – ce veţi face atunci când Dumnezeu vă va ajuta să întemeiaţi o familie şi veţi avea copii?

Noi – ce facem pentru a găsi aceste persoane, care, de fapt, trăiesc lângă noi? Cum le putem ajuta? Cum ne implicăm în viaţa lor? Haideţi să deschidem ochii, până nu va fi prea târziu. Dumnezeu să ne binecuvânteze la aceasta!

244 Shares