Se numeşte Silvia Scutaru, are 27 de ani şi a reuşit deja să traverseze o mulţime de situaţii dificile, aşa încât să-şi amintească cu groază de copilărie. Am întâlnit-o la Festivalul Precept Ministries, la care a venit să înveţe cum să-şi întărească credinţa, ca să nu alunece niciodată.
„N-am avut copilărie…”
Toate amintirile din copilărie ale Silviei sunt doar scene de violenţă, la care asista zilnic. Mama ei a fost maltratată în repetate rânduri de către tatăl ei, chiar şi în timpul sarcinei. Ca urmare a acestui fapt, Silvia s-a născut cu paralizie infantilă, ceea ce a legat-o de scaunul cu rotile pentru toată viaţa. Nimeni nu i-a dat atunci şanse din cauza deficienţelor locomotorii, dar Dumnezeu avea deja un plan cu ea.
A fost lipsită de dragoste din partea tatălui, deoarece i-a părăsit imediat după ce a aflat despre naşterea ei. La vârsta de 5 ani a fost luată la internat, iar cu trei ani mai târziu şi-a pierdut mama. Tot în acea perioadă a fost adusă înapoi la bunica, după ce a reuşit să înveţe cele două clase care au fost şi unicile. Acum i-a rămas doar bunica şi Dumnezeu care S-a îngrijit de ea în toţi aceşti ani. Până la vârsta de 17 ani a trecut prin trei internate, dar nici acolo n-a avut parte de dragoste. „Îmi aduc aminte cu groază de durerile pe care le aveam zilnic din cauza bolii şi de loviturile din partea pacienţilor cu dizabilitaţi mintale”, povesteşte cu durere Silvia.
„Când mâncam, mă gândeam la Iulia…”
La vârsta de 17 ani s-a reîntors acasă la bunica. Deşi era acasă, se simţea ca într-o celulă, izolată de lume şi fără vreo rază de speranţă de a se mai bucura de libertate, dar Dumnezeu şi aici a fost cu ea şi n-a lăsat-o în disperare. A început să se gândească la durerile altora şi cum i-ar putea ajuta.
De regulă, persoanele care se află în aceeaşi situaţie cu cea a Silviei au nevoie de îngrijire şi ajutor dinafară. Silvia, însă, a hotărât ea însăşi să ajute pe alţii. Din puţinul care i se alocă pentru cheltuielile strict necesare Silvia reuşea să facă economii pentru persoanele care trec prin aceleaşi suferinţe ca şi ale ei sau poate se află într-o stare mult mai gravă. În aşa mod, ea trimitea periodic, prin serviciile poştale, ajutor material sau financiar prietenei sale care se afla ţintuită la pat din cauza multiplelor răni de pe spate. „Atunci când luam masa împreună cu bunica, mă gândeam la Iulia, prietena mea, dacă are ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace„, mărturiseşte Silvia.
„Omul este mai mult decât aparenţă…”
„Omul este ca o cutie în care Dumnezeu a pus un suflet viu, o parte din natura Sa”, consideră Silvia, „iar scaunul acesta nu face decât să mă motiveze să lucrez mai mult pentru El şi pentru oamenii pe care i-a creat.”
De obicei, noi, oamenii, privim la exterior, la ceea ce izbeşte privirea şi ne creăm prima impresie potrivit cu ceea ce vedem şi auzim. Calificăm persoanele drept agreabile sau neagreabile, inteligente sau ignorante, le atribuim perspectivă sau le descalificăm. Puţini se străduiesc să înţeleagă confruntările interioare ale persoanei, înainte de a-i da o notă de apreciere şi puţini iau în consideraţie faptul că, în majoritatea cazurilor, aparenţele nu coincid cu faptele reale.
„Studiul inductiv m-a construit ca om…”
L-a cunoscut personal pe Domnul Isus în anul 2009, într-o tabără creştină în care se făcea studiu biblic după metoda inductivă. Dacă până atunci trăia în răzvrătire faţă de Dumnezeu şi cu multe întrebări asupra vieţii ei, din momentul în care L-a primit pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al vieţii, viaţa ei s-a schimbat radical.
Şi-a mărturisit credinţa în apa botezului la vârsta de 23 de ani. „Am primit pace în suflet şi am început să mă las condusă de mâna Lui. Acum nu mai fac ceea ce vreau, ci Îl las pe Dumnezeu să-mi guverneze viaţa.”
După botez a continuat să-L caute pe Dumnezeu şi să studieze individual Cuvântul Lui, ceea ce a ajutat-o să crească spiritual şi a aflat răspuns la multe întrebări personale. Unul din cursurile care i-a marcat viaţa este manualul de studiu biblic inductiv „Eliberareea de frică”. „Acest studiu m-a ajutat să mă eliberez de stările de frică prin care treceam: frica de a lua decizii greşite şi frica de viitor.”
„Vreau să-L slujesc pe Dumnezeu…”
„Nu vreau să stau în scaunul cu rotile şi doar să aştept ca să primesc milă şi ajutor din partea altor persoane. Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru oamenii care mă ajută şi se îngrijesc de starea mea, dar ştiu că pot face mai mult”, spune cu fermitate Silvia. Chiar dacă este lipsită de abilităţile de a merge pe picioare, are mâini şi cu ele poate să facă multe lucruri. Chiar dacă până şi cele mai apropiate persoane au părăsit-o, Îl are pe Dumnezeu, care i-a dat un scop vieţii şi continuă să lucreze prin ea în viaţa multor oameni, atât a celor cu toate facultăţile în ordine, cât şi a celor care se află într-o condiţie mai grea decât a ei.
„Vreau să-mi scriu cartea vieţii mele”
Una dintre cele mai mari dorinţe ale Silviei, la moment, este să-şi continuie studiile care au fost întrerupte pe când avea doar opt ani. De la vârsta de 18 ani are o dorinţă aprinsă să scrie o carte – cartea propriei sale vieţi. „Vreau să scriu o carte în care să adun toate experienţele prin care am trecut şi ceea ce am învăţat din ele”, spune ea.
Dumnezeu a înzestrat-o şi cu o sensibilitate deosebită la tot ceea ce o înconjoară. Imobilizarea a determinat-o să reflecteze mai mult asupra creaţiei şi să descopere frumuseţea ei.
„Lecţii de viaţă”
La cei 27 de ani Silvia are deja o experienţă bogată de viaţă, cu dureri, dar şi cu bucurii şi împliniri sufleteşti şi poate ea însăşi să vină în ajutorul celor care suferă la fel ca şi ea. Ea este un exemplu extraordinar de luptă pentru viaţă, de dragoste pentru oameni şi o dorinţă uimitoare de a-L sluji pe Dumnezeu, în pofida faptului că este ţintuită în scaunul cu rotile. Putem învăţa multe din exemplul ei, doar dacă vom încerca să privim dincolo de aparenţe. A ajuns la concluzii care ar putea să ne servească drept adevărate lecţii de viaţă.
„Am înţeles că trebuie să duc la bun sfârşit ceea ce am început şi că sunt responsabilă de propriile decizii, deoarece ele îmi vor influenţa viitorul. Am înţeles că trebuie să ofer dragoste, fără ca să aştept să primesc ceva în schimb. Dacă oferi cu scopul de a primi, îţi pierzi bucuria atunci când îţi sunt înşelate aşteptările. Sfatul meu pentru persoanele care trec prin aceleaşi stări ca şi mine este să caute să se implice în viaţa altora. Atunci când te implici, uiţi de durerea ta şi nu permiţi gândurilor rele să-şi facă loc în mintea ta”, îşi încheie istorisirea Silvia.
Din toată această istorie emoţionantă înţelegem un singur lucru – Dumnezeu îngăduie anumite încercări în viaţa omului, care par la început că nu pot fi depăşite. Totuşi, El foloseşte toate aceste lucruri pentru slava Sa, aşa cum a spus odată Domnul Isus, referindu-Se la orbul din naştere:
„N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
(Ioan 9:3)
În altă parte găsim că Dumnezeu îi spune lui Pavel că, prin slăbiciunile noastre, El este slăvit:
„Harul Meu Îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
(2 Corinteni 12:9)