Reglementarea libertății de conștiință

Partea II din lucrarea științifică ”Garanția libertății conștiinței în știința dreptului și legislația Republicii Moldova” scrisă de Sergiu Labliuc, magistru în drept. Puteți reveni la partea I pentru lectură. 

Istoricul reglementării libertății conștiinței

Este evident că protecția eficientă a valorilor ce garantează libertatea conștiinței nu poate exista fără claritatea noțiunilor utilizate în lege și existența unor instrumente concrete și sigure de ocrotire a acestor valori.

În lumea antică, problema libertății conștiinței în general nu apărea. Un individ din epoca dată aducea jertfe și se ruga zeului sau zeilor săi, dar nu excludea existența și altor zei. De asemenea, în lumea antică exista convingerea că în fiecare regiune geografică este un zeu local, legat de pământul respectiv, și ca să trăiești pașnic aici este necesar să te rogi acestui zeu. Astfel, libertatea unei persoane de a-și avea anumite credințe nu era limitată, întrucât nu exista însăși problema alegerii unei credințe.

Problema respectivă nu a fost resimțită nici odată cu trecerea societății spre epoca statalității. Deși se practica divinizarea șefului statului, de exemplu, a monarhului, supușii săi îl catalogau drept zeu fără a cauza conflicte și neînțelegeri.       

Protecția libertății conștiinței a căpătat actualitate doar în legătură cu dezvoltarea credințelor monoteiste și a răspândirii acestora. Inițial, iudeii care făceau parte din Imperiul Roman, refuzau să recunoască zeii romani și, în primul rând, pe împărat, ca un zeu adevărat. Respectând vechimea iudaismului, împărații romani le-au dăruit evreilor libertate religioasă. Ulterior, nici creștinismul nu a recunoscut împărații ca fiind zei, respectând, totodată, în persoana lor puterea de stat de care aceștia dispuneau.

Majoritatea cercetătorilor raportează fixarea prin lege a libertății de conștiință la Constituția statului american Carolina de Nord în anul 1669. Documentul în cauză a fost elaborat de John Locke, unul dintre primii teoreticieni ai libertății conștiinței în epoca nouă. În renumita sa lucrarea “Scrisoarea toleranței” el scria  că “ libertatea conștiinței este un drept natural fiecărui om … și nimeni nu trebuie să fie silit în chestiunile religiei prin lege sau forță” [5]. Constituția elaborată de Locke proclama mărturisirea liberă a credinței și toleranța față de persoanele care nu recunosc religia oficială.

Totuși, prima fixare a acestui drept – de a-și alege la propria latitudine o anumită credință – nu aparține Epocii Noi, ci perioadei Imperiului Roman. 

Primul act legislativ care a egalat oamenii în drepturile religioase și, prin aceasta, a stabilit libertatea conștiinței, este Edictul din Milano, emis în anul 313. Odată cu emiterea acestui edict se încheie epoca persecuțiilor creștinilor care au continuat pe parcursul primelor 3 secole. Textul original al edictului nu s-a păstrat, dar pasajele din acesta  sunt expuse în cărțile istoricilor vremii – Lactanciu și Eusebiu din Cezareea.  În anul 313, căpeteniile Imperiilor de Vest și de Est, Licinius și Constantin, întâlnindu-se la Milano au hotărât: „Din timpurile străvechi, considerând că nu este necesar de a limita  libertatea închinării, ci dimpotrivă,  este necesar de a-i acorda minții și voinței fiecăruia să se preocupe de chestiunile dumnezeiești, conform alegerii sale personale, noi am emis dispoziția atât pentru ceilalți, cât și pentru creștini, de a-și păstra credința și închinarea… Așadar, conducându-ne de bunul și dreptul simț, noi declarăm următoarea noastră decizie: nimănui nu i se interzice să-și aleagă și să respecte credința creștină și fiecăruia i se dăruiește libertatea (liberam potestatem) să-și îndrepte cugetul său spre aceea credință care, în opinia sa, îi convine, ca divinitatea să ne trimită în toate cazurile un ajutor rapid și toată bunătate”.

Majoritatea cercetătorilor sovietici nu puteau să accepte acest decret ca pe un act ce proclamă libertatea conștiinței, căci în el nu se vorbește nimic despre ateism ca despre un drept de a nu practica nici o religie și de „a propovădui” deschis viziunile sale.

Într-adevăr, în epoca Romei, ateismul a fost o “religie” interzisă. Se presupunea că dacă un cetățean nu credea în Dumnezeu, în consecință, el nu avea baze ale unor principii morale și lui nu-i se puteau încredința careva obligații cu siguranța îndeplinirii lor cuvenite.  Este interesant că anume învinuirile de ateism adesea serveau drept temei pentru persecutarea creștinilor până în secolul al IV-lea, deoarece creștinii niciodată nu făceau paradă de serviciile lor divine și niciodată nu se închinau altor dumnezei, ceea ce era propriu păgânilor.

Ideea libertății credinței a obținut un nou impuls peste aproximativ o mie de ani – în Epoca Reformării. Ideologii Reformării au înaintat teze prin care, de fapt, se nega necesitatea bisericii catolice, ierarhiei sale și clerului, separat de restul credincioșilor, în genere.  Unul dintre primii care a abordat problema libertății conștiinței a fost Sebastian Castellio în pamfletul „De haereticis an sint persequendi” (“Este necesar de a-i persecuta pe eretici”, anul 1554).   

Britanicul Bill of Rights (Carta Drepturilor Fundamentale), care a venit în calitate de măsură de siguranță împotriva abuzurilor puterii regale din Anglia, recunoștea fiecărei persoane dreptul de a-și avea propria opinie, propriile și de a le urma. 

În Franța principiul libertății conștiinței a fost proclamat pentru prima dată în art. 10 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, în care se vorbește că “nimeni nu poate fi persecutat pentru convingerile sale, chiar pentru cele religioase, cu condiția, că aducerea lor la cunoștința publicului nu amenință ordinea publică.” În Constituție a fost proclamată “libertatea cultelor religioase” (septembrie anul 1791). Codul civil francez din anul 1804 – sau așa-numitul Cod al lui Napoleon, în general nu abordează problemele religioase, demonstrând prin aceasta că statul în esența sa este laic. 

Prima Constituție SUA din anul 1787 nu conținea o listă de drepturi inalienabile, deoarece părinții-întemeietori se conduceau de principiul că drepturile ce îi aparțin omului în mod natural nu au nevoie să fie confirmate în textul Legii Fundamentale. Enumerarea drepturilor date putea să fie percepută drept o listă exhaustivă, fapt ce ar fi putut provoca lezarea drepturilor care nu au făcut parte din listă. Lipsa în Constituție a unei liste de drepturi și libertăți aprobate la nivel federal a stârnit criticile acestui document. Congresul nou ales al SUA a primit  spre examinare proiectele amendamentelor ce conțineau reglementările referitoare la drepturile politice și cele personale. Primele zece amendamente ale Constituției SUA, care au constituit  Bill of Rights (Carta Drepturilor) federal au fost aprobate spre sfârșitul anului 1791. Au fost adoptate amendamente care prevedeau libertatea conștiinței, libertatea exprimării și a presei, precum și dreptul poporului să se întrunească în mod pașnic și să se adreseze guvernului cu petiții, inviolabilitatea persoanei, domiciliului, documentației, bunurilor și alte drepturi.  

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în cadrul sesiunii a III-a a Adunării Generale a ONU prin Rezoluția nr. 217 (III) din 10 decembrie 1948 și a stabilit drepturile fundamentale ale omului. În art. 18 al Declarației este statuat: “Fiecare om are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept include în sine libertatea de a-și schimba religia și convingerile, precum și libertatea de a-și mărturisi religia și convingerile atât unipersonal, cât și în comun cu alții, în mod public sau privat în sfera educației, serviciului divin și îndeplinirii riturilor religioase și ritualurilor”.

Conceptul protecției libertății de conștiință a fost reiterat și dezvoltat în continuare în cadrul cooperării internaționale sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite. Astfel, în calitate de instrument de garantare a libertății convingerilor și religiei pe plan mondial, a apărut ”Pactul internațional al drepturilor civile și politice”,  adoptat prin Rezoluția nr. 220 A/XXI din 16 decembrie 1966 și intrat în vigoare la 23 martie 1976. Pactul cu privire la drepturile civile și politice subliniază că dreptul la viață este inerent persoanei umane și că nimeni nu poate fi privat de viață sa în mod arbitrar, prevede dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei…

Principalul document care consacră standardele Consiliului Europei în materia drepturilor omului este ”Convenția europeană a drepturilor omului”, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950… În ea este recunoscut și garantat dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. Pentru Republica Moldova convenția nominalizată a intrat în vigoare la 12 septembrie 1997. Articolul 9 al Convenției, întitulat “Libertatea de gândire, de conștiință și de religie” prevede:

1. Orice persoană  are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia  sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau  convingerea  în  mod individual sau în colectiv, în public  sau  în particular, prin cult, învățământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea  de  a-şi manifesta religia sau convingerile nu  poate face  obiectul  altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de  lege, constituie  măsuri  necesare,  într-o  societate  democratică,  pentru siguranța publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Citiți în următorul articol despre relevanța acestor documente internaționale pentru Republica Moldova.