După moartea mamei, am plecat cu surorile mele alungate și tatăl a dorit o perioadă să mă aducă la el, căci eram unicul băiat și credea că mă va putea măguli să rămân cu el și cu noua lui soție. Dar eram foarte conștient că chinurile lui au pricinuit moartea mamei și inima îmi era plină de ură și răzbunare. Văzând că eu fug de fiecare dată după ce mă aducea acasă la el, a încetat să mai facă aceasta.
Pentru că aveam două case, sora mea Lidia a depus în judecată ca să ne revină și nouă una, dar când a mers la Hâncești, care era centru raional, acolo i-au spus că trebuie să plătească suma de 500 de ruble ca să poată începe procesul acesta de judecată. De unde putea ea să aibă această sumă mare de bani? Salariul lunar al unui specialist cu studii superioare atunci era de 120 ruble, dar de unde să iai 500 de ruble? Nici măcar nu știa cum să se roage la Dumnezeu și să ceară! A ieșit în fața judecătoriei, s-a așezat pe marginea șoselei și a început să plângă în disperare, căci nu știa ce să mai facă ca să ne poată oferi nouă un loc unde să stăm. Ea era o copilă de 17 ani care nu știa ce să facă și care nici măcar nu bănuia că Dumnezeul cel Preaînalt, care este Tatăl orfanilor, o privea din cer și a orchestrat așa ca tocmai atunci să treacă pe alături unchiul nostru Gheorghe, fratele mai mic al mamei, care a făcut tot efortul să salveze viața mamei noastre, mergând cu ea pe la toți medicii. El a oprit mașina și a venit să afle de ce plânge Lidia. Aflând pricina, a liniștit-o, a făcut rost de 500 de ruble și chiar atunci au plătit ca să înceapă procesul, care nu a fost ușor.
Oamenii din sat nu știau infernul pe care ni l-a făcut tatăl nostru și aveau o impresie bună despre el, iar pe sora mea Lidia o acuzau de toate relele. În cele mai multe instanțe unde mergea auzea cuvinte de ocară la adresa ei, dar ea nu ceda și în cele din urmă am reușit și noi să căpătăm una din acele două case. Tatăl, când a ieșit din ea, a scos totul, chiar și becurile și întrerupătoarele, și zestrea surorilor care a fost mulți ani lucrată de mama noastră. Am intrat în pereți goi, dar frumos a fost că toți oamenii din mahala s-au bucurat de noi și au venit să ne ajute și la lucru și ne-au primit cu dragoste. Aceasta a fost mare încurajare pentru noi. Lidia foarte bine administra banii și repede a cumpărat mobilă și tot ce aveam nevoie și nu duceam lipsă de nimic, iar în familia noastră era o armonie la care nici nu visasem cândva.
Pentru că cele două case erau într-o singură curte, conform judecății între casa noastră și casa tatălui a fost pus un gard, dar el în fiecare noapte îl tăia și trebuie să fie pus din nou. Apoi, când am cumpărat televizor, am pus antena pe o bârnă înaltă care tot de gard era prinsă și tatăl în fiecare noapte ne tăia acea bârnă ca să cadă antena. Dacă eram vecini, evident, ne întâlneam des pe drum. Numai că de fiecare dată când venea în întâmpinare, eu o luam pe alt drum ca să nu mă întâlnesc cu el, motivele fiind și ura, dar și frica.
Când am crescut mai mare, am început să fac sport intensiv și tatăl vedea aceasta și într-o zi a vrut să mă lovească și eu m-am ferit, dar el a strigat: “Știu eu de ce faci sport… Vrei să mă omori cum au făcut cei doi frați din satul vecin, Pervomaiscoe”. Vorbea despre doi bărbați care l-au pus pe un rug pe tatăl lor violent și i-au dat foc. A fost un caz care a cutremurat toată țara atunci. Am aflat apoi că acei doi bărbați în temniță au crezut în Domnul Isus Hristos și au devenit ucenicii Lui. Ce mare este harul lui Dumnezeu. Eu, însă, când tatăl meu spunea aceste cuvinte, priveam în ochii lui cu ură, lăsându-l să înțeleagă că voi înfăptui răzbunarea. Cu așa gând am crescut până am absolvit școala și am mers la universitate în anul 1988.
Chiar în prima lună a mea de studenție sora noastră Lenuța s-a căsătorit și a făcut nunta. Pe vremea aceea la Lăpușna și în toate satele din Moldova, când era o nuntă, se obișnuia să se facă un cort mare și acolo avea loc ospățul nunții. Cortul se făcea în curte, dar pentru că la noi curtea era foarte mică, am hotărât să facem cortul în drum, care era suficient de lat. Astfel, am făcut cortul, așa că se începea chiar în poarta tatălui nostru, căci altfel nu aveam cum și toată lumea a jucat în poarta lui. El era acasă și ne așteptam că poate să facă ceva rău. Știind că este un om violent, ne așteptam că poate ieși să facă scandal. Dar, ne mai gândeam și la faptul că acum are o posibilitate unică să-și repare greșelile făcute, să vină la nuntă și să-și ceară iertare pentru toate. Nu. Aceasta nu s-a întâmplat. Nu a ieșit să facă nici scandal, dar nici iertare nu a ieșit să-și ceară. Ne-a spus apoi o vecină, care a auzit cum el s-a dus la capătul grădinii și toată noaptea a bocit cu multă durere, dar mândria nu l-a lăsat să vină să-și ceară iertare.
După nunta Lenuței cu Vasile, soțul ei, nu a trecut mult timp și într-o zi, am întâlnit pe cineva din sat la Chișinău, care mi-a spus că tatăl nostru a fost paralizat. La auzul acestei vești m-am bucurat, căci totdeauna i-am dorit să sufere și el cum a pricinuit la alții suferință și să cadă asupra lui răzbunarea. Dar, pe timp ce trecea, mi se făcea milă de el și mila aceasta creștea. Mă simțeam ca și cum îmi pierd visul meu, căci am visat să mă răzbun și timpul răzbunării venise foarte aproape. Mila pentru el creștea și doream să merg să-l vizitez. Am mers la Profira, sora mai mare, și i-am spus că am această dorință în inimă și luptă sufletească. Ea mi-a spus că are exact aceeași luptă și fără să spunem ceva Lidiei și Lenuței am hotărât să mergem să-l vizităm pe tata la spital.
Când am intrat pe ușa salonului spitalului din Lăpușna ( de nu o fi fost chiar salonul unde a murit mama), tatăl a rămas foarte surprins. Nu se aștepta să fie vizitat de noi. Profira a pregătit și ceva prăjituri și un borcan cu miere. Tatăl nu știa ce să spună și m-a întrebat cum merg studiile mele. Iată că după 8 ani de zile tatăl meu se interesează cum îmi merg studiile… Mergeau bine. Studiile totdeauna au mers bine, dar tatăl ar fi avut altceva să vorbească. Noi am stat puțin și am plecat. M-am simțit foarte prost de la faptul că l-am vizitat. Mi se părea că o trădez pe mama, le trădez pe celelalte surori, că trădez ceva care nu știu ce este…. Când au aflat Lidia și Lenuța, am avut un conflict, pentru că fapta noastră nu era înțeleasă nicidecum de ele. Totuși, ca și sfârșit al discuției am mai hotărât să mergem o dată toți. Și am mers, dar de data acesta Lenuța i-a amintit de felul cum s-a purtat cu mama și cu noi și tata a început să strige și să înjure, așa că noi am plecat și am hotărât că nu mai mergem la el niciodată.
Totuși, eu nu am rămas tare în hotărârea mea și iar am mai mers să-l vizitez. Chiar l-am scos afară la plimbare o dată și chiar l-am și bărbierit. Era o luptă între milă și ură. Îmi era milă de el și îl uram. Îmi amintesc cum în timp ce îl bărbieream mă gândeam la alte planuri groaznice de răzbunare pe care le avusem în mintea mea. De fiecare dată după ce mergeam să-l vizitez pe tatăl mă simțeam foarte rău și mai că nu-mi juram că nu mă voi mai duce, ca apoi iar să merg la el. Totuși, odată, a trecut o perioadă foarte lungă și deja era luna mai a anului 1989. Am venit la Lăpușna și m-am pornit spre stadionul satului, unde urma să fie tradiționala “trântă la berbec”, o competiție foarte interesantă și spectaculoasă, când se trântesc bărbații și băieții din sat și campionul primește în calitate de premiu un berbec viu, pe care apoi merg și îl mănâncă toți la un ospăț. M-am pornit spre stadion, dar m-am trezit în salonul tatălui meu din spital. Nu știam și nu înțelegeam ce m-a condus acolo, căci parcă aș fi venit cu totul împotriva voinței mele și totuși am venit singur.
Cum am intrat în salonul plin cu pacienți, cel mai în vârstă le-a spus la toți să iasă și mie mi-a spus să vin aproape de tatăl meu. Așa am și făcut. Tatăl meu arăta ca un cadavru. Era cu totul slăbit. Nu mai avea grai, nu putea vorbi, doar ochii din cap îi mai mișca puțin. Cred că a făcut un efort peste orice puteri și mi-a apucat mâna. Apoi a dus-o la pieptul lui și, privind în ochii mei, au început să-i curgă lacrimile, dar nu putea vorbi nimic, căci își pierduse graiul. Eu însă înțelegeam bine tot ce spunea fără cuvinte. El își cerea iertare că mi-a omorât mama, că ne-a lăsat pe drumuri, că și-a bătut joc în toate chipurile și ne-a transformat viața în infern. El își cerea iertare atunci, dar nu putea să vorbească. Cât a avut grai, îngâmfarea inimii lui nu i-a permis să-și ceară iertare. Acum, însă, când s-a smerit în inimă, nu mai avea grai și nu putea să vorbească. Eu puteam să vorbesc, dar nu am dorit să vorbesc. Ne-am privit în ochi unul pe altul timp de 20 sau 30 de minute. Poate a fost și mai puțin timp, dar mie mi s-a părut că a fost un timp lung. Apoi mi-am tras mâna și am plecat. Nu cunoșteam nimic de Dumnezeu, căci eram și eu în întunericul și robia păcatului. Dacă știam ceva, aveam să-i spun atunci Evanghelia și aveam să-l chem la pocăință și tatăl meu ar fi primit o iertare desăvârșită ca să nu meargă în chinurile iadului, dar nu știam nimic atunci.
Dar oare nu a auzit tatăl meu Evanghelia? A auzit și nu o singură dată. Sora lui, Zinovia, a fost prima care a crezut în Domnul Isus din neamul nostru și prima care a experimentat nașterea din nou. Ea venea încă pe când era și mama vie și îl îndemna pe tatăl să creadă în Domnul Isus Hristos, dar el zicea: “Ei, Zanovie, dar dacă mă voi da în lege, cum voi putea să țin gospodărie?” Știți de ce zicea așa? Pentru că în timpul Uniunii Sovietice toți furau și oamenii nu-și puteau închipui cum să supraviețuiești fără să furi. Și tatăl înțelegea bine că dacă va crede în Domnul Isus nu va mai putea să fure. Grija pentru lucrurile lumii acesteia l-au împiedicat să creadă în Domnul Isus. Și ce diferită ar fi fost viața lui dacă credea în Mântuitorul! S-ar fi bucurat de relația cu Dumnezeu, de soția frumoasă și harnică pe care o avea și de copii, căci noi nu am fost copii răi. Dar tatăl a respins Evanghelia și aceasta l-a făcut să fie o nenorocire pentru soție, copii și pentru mulți alții și a plecat din această lume în chinurile veșnice.
Am întrebat pe mătușa mea Zinovia, sora mai mare a tatălui nostru, de ce a fost el așa de violent. Ea ne-a spus că, după ce s-a încheiat războiul, el, fiind copil, a mers la câmp cu un prieten care era fiul primarului. Pe dealul Popasca i-au întâlnit un fel de partizani, care erau împotriva puterii sovietice și, pentru că prietenul lui era fiul primarului, în ochii tatălui nostru i-au scos ochii acelui copil, i-au tăiat limba și l-au aruncat apoi în fântână, iar tatălui i-au dat drumul acasă fără să-i facă ceva. Cele văzute l-au afectat așa de tare pe tatăl că el multă vreme nu a putut vorbi, s-a temut de foc, de întuneric, iar pe tot parcursul vieții când se tăia și vedea sânge își pierdea cunoștința. Totuși, în relație cu alții era extrem de violent și violența lui nu avea control. Tatăl nu ne-a spus despre acest caz niciodată nimic, cu toate că povestea mult despre copilăria lui, despre foamete și altele.
Felul cum a trăit și s-a purtat tatăl nostru mi-a denaturat mult concepția mea despre tată. Pentru mine tatăl se asocia cu ceva rău și, fiind copil, parcă nu-mi venea bine când mă gândeam că voi fi și eu cândva tată. Când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am experimentat dragostea lui de Tată și în fiecare zi experimentez tot mai mult și mai mult această dragoste. Mulțumesc Domnului că mi-a dat și mie harul să fiu tatăl a trei copii și să mă bucur de o relație frumoasă cu ei. Tatăl meu s-ar fi bucurat de aceeași relație dacă se pocăia de păcatele lui și se întorcea din toată inima la Dumnezeu. Tare mult aș dori să citească aceste rânduri toți acei bărbați care se poartă cu soțiile și cu copiii lor așa cum s-a purtat tatăl nostru și, care, în mîndria inimii lor, nu vor să recunoască că este un Dumnezeu asupra lor, care veghează și care îi răsplătește pe toți oamenii după fapte. Vă îndemn fierbinte să vă cereți iertare de la Dumnezeu acum, ca să primiți o iertare desăvârșită și apoi să vă cereți iertare și de la soțiile voastre, de la copii și să trăiți de acum înainte în dragostea lui Dumnezeu, ca să vă bucurați de familie, ei să se bucure de voi și la plecarea din această lume să intrați toți în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este posibil doar prin credință în Domnul Isus Hristos.