După moartea mamei mele

Când mi-a murit mama, la 25 octombrie 1980, nu trecuse nici o lună de când implinisem 9 ani. Ziua înmormântării ei a fost cea mai groaznică zi din viaţa mea. La cimitir, am vrut să sar după ea în mormânt şi tot drumul cât am mers spre casă am plâns în mare disperare, iar tatăl m-a certat tot drumul ca să nu mai plâng.

Seara, împreună cu surorile mele, stăteam şi priveam pozele mamei noastre şi plângeam. Era unica fiinţă la care noi găseam dragoste, mângâiere şi protejare. Tatăl s-a purtat totdeauna ca un călău cu mama şi cu noi şi acum ne simţeam rămaşi singuri pe mâinile călăului nostru. Nu discutam aceasta, dar fiecare din noi avea aceleaşi simţăminte. În timp ce priveam pozele şi plângeam, tatăl s-a apropiat şi i-a spus sorei mai mari în auzul tuturor următoarele: “Lidia, tu trebuie să mai aştepţi cu căsătoria pentru că primul trebuie eu să mă căsătoresc.” Lidia avea doar 17 ani şi nu fusese nici odată cerută în căsătorie, dar în acel moment disperat, nici prin cap nu putea să-i treacă despre căsătorie sau nuntă. Noi am primit cuvintele tatălui cu multă strângere de inimă, au fost o lovitură directă şi foarte dură, drept în inimă. Am rămas cu toţii nedumeriţi şi nu ştiam ce să facem şi ce să spunem.

În următoarele zile în casa noastră era o atmosferă foarte grea şi apăsătoare. Motivul principal era acela că mama noastră nu mai era cu noi, iar noi toată ziua ne gândeam doar la ea. Al doilea motiv care punea şi mai multă presiune asupra noastră era frica de tatăl şi de “noutatea” adusă de el cu privire la însurătoarea lui ce se apropia.

Într-o noapte, au venit cineva şi l-au strigat pe tatăl nostru la poartă. El a ieşit şi acolo au început să-l bată. În frica şi disperarea lui striga: “Lidia, Ileana, săriţi în ajutor?” Ce ajutor putea el să aştepte de la două fete de 17 şi 15 ani, disperate şi speriate de tot ce se întâmplase? Săracele, de frică, au sărit, numai nu în ajutor. Au sărit gardul la vecini în groaza care le-a apucat. Venise să-l bată pe tatăl nostru fraţii unui tânăr care murise. Tatăl lucra paznic la baza petrolieră şi toţi acei fraţi au furat nişte bare metalice, având o înţelegere mai dinainte cu tatăl. Nu ştiu cum şi ce s-a întâmplat, că tatăl a încălcat cumva înţelegerea lor şi s-a luat după ei după ce au furat. Când fugeau de tatăl meu, fratele lor s-a împiedicat şi căzând s-a lovit de moarte cu o bară metalică. Acum, fraţii venise în acea noapte să se răzbune. Tata a reuşit cumva să scape din mâinile lor şi să fugă. Eu nici nu-mi mai amintesc unde am fugit, dar îmi amintesc doar goaza care mă apucase şi pe mine în acea noapte. Când ne-am adunat iar toţi în casă, tatăl a certat rău şi aproape să le bată pe surorile mele pentru că nu au sărit în ajutorul lui ca să-l scape din mâinile celor care venise să-l bată.

Într-o zi, Lenuţa, cea mai mică dintre surori, s-a dus la cimitir să vopsească crucea mamei şi să facă curat la mormânt. La întoarcere, tatăl a certat-o rău şi i-a spus că ea a folosit acest motiv ca să meargă în vizită la rudele din partea mamei. El ne interzisese categoric să mai mergem vreo dată la rudele mamei. Ne-a spus să uităm de ei toţi. Dar tocmai ei erau cei la care puteam găsi grijă, mângâiere şi înţelegere. Deci, când tatăl a început să o certe pe Lenuţa pentru motivul că a mers la cimitir fără voia lui, ea a început să plângă şi i-a zis că atâta timp cât mama a fost în viaţă a chinuit-o în toate felurile şi acum nici nu ne mai dă voie să mergem la ea la mormânt. Aceasta l-a înfuriat foarte tare, dar nu a bătut-o pe Lenuţa, ci încă odată ne-a ameninţat pe toţi că ne va rupe picioarele dacă aude că am mers la cineva din rudele mamei în vizită.

De la o vreme însă, tatăl începuse să le spună surorilor mele la tot pasul să meargă la rudele mamei, ca ele să le poarte de grijă, etc. Pe mine nu mă includea cu ele în aceasta pentru că dorea să mă ţină cu el, eu fiind unicul băiat.

Următoarea mare lovitură primită de noi a fost la 7 noiembrie, peste două săptămâni de la moartea mamei. Vecinul nostru care locuia peste două case şi al cărui nume era tot Vasile Filat, făcea nunta unuia dintre copiii lui atunci. Nu-mi amintesc cu exactitate a cui nuntă era. Când au venit nuntaşii din partea mirelui sau a miresei, nu ştiu exact, tatăl meu a fost cel care a întâmpinat nunta cu cântec şi joc în faţa întregului sat. Aceasta ne-a zdrobit de tot inimile. Era toamnă târziu, era frig şi noi stam sub un gard privind această scenă şi nu ne venea a crede ochilor că este realitate ce vedem. Când a venit tatăl acasă, iar a spus-o şi mai apăsat că trebuie surorile mele să plece la rude. Ele aşa au şi făcut şi m-au luat şi pe mine cu ele spre marele lor risc şi spre marea mea fericire.

Am mers la unchiul Nicolae, fratele mai mic al mamei, care abia s-a căsătorit. El ne-a primit şi s-a îngrijit de noi cu toate că îi venea greu. Nu au trecut multe zile şi am auzit că tatăl şi-a adus altă femeie acasă. Vorbea tot satul despre aceasta. Pentru că eram unicul băiat, tatăl căuta cu tot dinadinsul să mă ţină pe mine împreună cu el. Aşa că a venit la şcoală şi m-a luat cu el acasă. Mă simţeam ca un animal speriat prins în capcană şi căutam orice prilej să evadez. Când am intrat în casă, s-a apropiat de mine femeia pe care o adusese să-i fie soţie. Ea era îmbrăcată în aceeaşi haină pe care o purta mama în ziua când mi-a spus că s-a îmbolnăvit. Mi-am amintit cum venea mama pe drum atunci şi cum era atât de frumoasă şi plină de bunătate. Făptura ei aducea atâta bucurie şi mângâiere în sufletul meu de copil. De odată m-a umplut o ură de nedescris. Aveam impresia că dacă aveam un cuţit în mână, aş fi lovit cu el şi pe tatăl şi pe femeia care a îndrăznit să intre în casa noastră şi să îmbrace haina mamei mele. Femeia aceasta s-a apropiat să mă sărute şi după sărutarea ei mi-a venit să vomit. Cu mare greu m-am stăpânit să nu o fac. Am spus că vreau să ies până afară şi deodată am rupt-o din loc fugind din toate puterile mele la unchiul Nicolae unde ne oprisem cu toţii.

După cazul acesta, tatăl a început să mă vâneze ca să mă aducă la el şi să rămân cu el. Oriunde îl întâlneam pe străzi o luam la fugă cât mă ţineau picioarele. Cea mai mare frică o aveam că va veni la lecţie şi atunci nu voi avea unde să fug din clasă. El a venit de câteva ori şi m-a luat de la lecţii, dar cum mi se ivea prima ocazie, iar fugeam. La un timp am început să chitesc un geam din clasă pe care mă gândeam să-l sparg şi să fug dacă mai vine iar tatăl să mă ia.

Pentru că aveam două case alături, sora mea s-a dus să ceară judecăţii să ni se dea şi nouă o casă. Acolo tatăl punea foarte multă presiune asupra ei ca să mă dea pe mine lui.

Într-o zi, îmi amintesc cum au venit la unchiul Nicolae acasă două mătuşe ale noastre şi au început să o “convingă” pe Lidia să mă dea tatălui spunând: “Nu trebuie să-l ţii pe Vasilică cu voi. El va creşte un şarpe rău ca şi tatăl vostru şi veţi avea doar probleme şi chinuri din urma lui.” Sora mea plângea şi nu spunea nimic. Unchiul Nicolae nu era acasă. Altă dată nu am mai auzit aceasta, dar am înţeles că asupra sorei mele se punea multă, foarte multă presiune de acest fel.

Sora noastră mai mare, Profira, era căsătorită atunci, dar soţul ei era unul nu prea diferit de tatăl meu în felul cum se purta, aşa că nu ne puteam aştepta la nici un ajutor de la el. În loc să se îngrijească de familie, el juca toţi banii la cărţi şi nu venea nopţile acasă. Sora noastră trecea prin aceleaşi suferințe ca şi noi. Mai târziu am aflat că atunci când m-a luat la ei să stau o lună, în fiecare zi îi scotea ochii că uite eu mânânc prea mult şi altele de felul acesta. Deci, fiind sub aceste presiuni ale mătuşelor, ale tatălui şi ale împrejurărilor grele în care ne aflam, se pare că surorile mele au luat o hotărâre să mă dea la un orfelinat, dar nu înapoi tatălui, pentru că ele ştiau ce însemna aceasta. Eu, fiind copil naiv m-am bucurat când am auzit că voi merge la orfelinat. Dar Dumnezeu m-a protejat şi nu mi s-a împlinit “bucuria”.

Deja era hotărât că merg la orfelinat şi seara, înainte de plecare mea, sora noastră mai mică Lenuţa, a stat toată noaptea, a despletit haine mai vechi pe care le găsea şi mi-a împletit un stan, o haină pestriţă ca a lui Iosif. Numai că haina lui Iosif era pestriţă pentru că era una bogată, iar haina mea era pestriţă pentru că era din ultimele căpeţelele de aţă ale sărăciei noastre. Dimineaţa, Lenuţa mi-a dat stanul şi eram foarte bucuros. Apoi, într-o torbă mică cafenie mi-au încăput toate hainele mele şi eram gata să ne pornim la orfelinat. Atunci, de odată, sora mea Lidia s-a sculat în picioare, s-a dus la uşă, s-a rezemat cu mâinile de ambii uşori şi plângea de nu mai putea să se oprească. (Nu pot să-mi stăpânesc lacrimile în timp ce scriu aceste rânduri) Apoi, cu un glas foarte hotărât a spus: “Vasilică, eu îţi voi da ultima bucăţică de pâine ţie, dar de lângă mine nu te voi lăsa să mergi nicăieri. Şi voi dovedi la toată lumea că din tine va ieşi OM şi nu ceea ce spun ei. Nu vei pleca nicăieri niciodată. Vei sta cu mine.” Aşa s-a anulat plecarea mea la orfelinat. Iată cu ce soră m-a binecuvântat pe mine Dumnezeu. Slăvit să fie Numele Lui pentru că El este Domnul care “ocroteşte pe cei străini, sprijineşte pe orfan şi pe văduvă, dar răstoarnă calea celor răi. Domnul împărăţeşte în veci; Dumnezeul tău, Sioane, rămâne din veac în veac! Lăudaţi pe Domnul!”

Şi până la acest caz şi mai ales după el, de multe ori veneam acasă de la şcoală şi o găseam pe sora mea Lenuţa plângând în perne. Mă alipeam de ea ca să se oprească, dar ne trezeam că plângeam până seara, până venea acasă de la serviciu Lidia. Ea ne mustra şi ne certa de fiecare dată şi apoi, tot ea ne mângâia şi ne spunea: “Dragii mei, nu va fi totdeauna aşa. Nu putem schimba nimic, pe mama nu o mai putem aduce înapoi de unde a plecat. Trebuie să supravieţuim. Nu putem să plângem aşa zi şi noapte. Viaţa este înainte şi trebuie să o trăim.” Ea ne spunea acestea, dar nici ea nu ştia despre Domnul care ne privea atunci din ceruri, care ştia viitorul nostru şi care zice:

Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul” (Ieremia 39:11-14)

Chiar dacă cuvintele de mai sus au fost spuse de Dumnezeu poporului Israel într-un anumit context din istoria lor, se aplicau cu aceeaşi putere nouă atunci. Noi însă nu ştiam atunci nimic de El. Urmează să scriu în continuare despre anii de şcoală, apoi despre facultate, cum am ajuns să-L cunosc personal pe Dumnezeu şi cum El mi-a transformat radical viaţa.