De ce este tristă închinarea în bisericile de la țară?

Întrebare:

Odată, un prieten de al meu, care este adventist, mi-a spus că Dumnezeu a lucrat mult timp cu credincioșii baptiști, dar acum ei nu vor să mearga mai departe, iar acum Dumnezeu lucrează mai puțin cu baptiștii și mai mult cu adventiștii. La început mi s-a părut absurd ceea ce am auzit de la el, dar odată cu trecerea timpului am observat că creștinii baptiști sunt întotdeauna mai reținuți în ceea ce ține de lauda la adresa lui Dumnezeu. De exemplu, nu am văzut niciodată ca într-o biserică baptistă sau, cel puțin de la țară, ca să se cânte cu râvnă, cu tărie sau cu mare bucurie. Aș vrea să îndrăznesc ca să pot să ridic mâinile sus, să mă rog cu voce tare, să-L laud pe Dumnezeu, dar nu pot, pentru că ei nu practică așa ceva. O spun cu mare regret, dar este așa o mare tristețe în bisericile baptiste, că acum cred și eu că este adevărată povestirea cu cei doi oameni, care se uitau peste geam la o biserică, iar cel de jos care l-a ridicat pe primul ca să poata vedea întreabă ce se întâmplă acolo, la care primul răspunde: ”Nu știu ce se întâmplă, dar cred că nici ei nu sunt bucuroși de ceea ce fac acolo.” Trist… Ce puteți să-mi spuneți despre asta? Mulțumesc anticipat. 

Este o realitate într-o măsură oarecare, dar nu doar despre bisericile din confesiunea baptistă, ci și despre alte confesiuni. Nu putem judeca despre aceasta după criteriu de confesiune pentru că, după părerea mea, problema se ascunde mult mai adânc. În cele mai multe biserici de la țară, și nu doar baptiste, au rămas doar bătrânii pentru că tinerii sunt plecați. Apoi, o mare parte din acei bătrâni au trecut prin vremurile grele ale comunismului când nu le era permis să se închine liber așa cum o putem noi face azi, și chiar dacă li s-ar și fi permis aceasta, cântările lor exprimau și stările prin care au avut de trecut.

O altă pricină de ce este prezentă această stare de moleșeală care se pare a fi întristare, este din lipsa învățăturii sănătoase din Cuvântul lui Dumnezeu. Împăratul David a compus multe cântări și în cele mai grele situații și stări din viața lui, el a compus cântări sfinte și s-a închinat cu ele înaintea lui Dumnezeu. Iată ce a spus el despre sursa bucuriei din care se alimenta:

Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parc-aş avea toate comorile. (Psalmi 119:14)

Și în continuare…

Mă bucur de cuvântul Tău ca cel ce găseşte o mare pradă. (Psalmi 119:162)

Bucurie multă este și acolo unde este predicată Evanghelia și mai ales când vedem cum oamenii sunt mântuiți prin credință în Domnul Isus Hristos. Bucuria aceasta întrece orice întristare care ar putea să vină de pe urma persecuțiilor. După ce apostolii au fost aduși în fața Soborului, bătuți cu nuiele și li s-a înterzis să mai propovăduiască în Numele lui Isus…

Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui. (Faptele apostolilor 5:41)

Și au continuat să predice mai departe.

Apostolul Pavel a scris Epistola către Filipeni și cuvântul cheie din acea epistolă este “bucurie”. El zice.

Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii, din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura. Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. (Filipeni 1:12-19)

În Bisericile unde oamenii se dedică la studierea Sfintelor Scripturi și apoi merg să ducă Evanghelia, ei au o mare bucurie totdeauna, indiferent de suferințele pe care le au de îndurat și această bucurie se reflectă și în închinarea lor.

Pe de altă parte, am văzut oameni care se silesc să se bucure când vin la închinare și să reflecte ceva care nu există în suflet, ca și cum ceea ce se vede în exterior este esența închinării. Aceasta nu este o abordare corectă a închinării.

Iar dacă mergeți într-o biserică de la țară, este bine să vă închinați cu bucuria care o aveți în inimă, să aduceți încurajare, bucurie și dacă doriți să ridicați mâinile când vă rugați sau închinați, nu aveți ce să vă rușinați sau să vă intimidați să face așa.

Mai este o pricină din care uneori închinarea în biserică ajunge să fie așa cum ați scris că au văzut-o cei ce au încercat să se uite prin geamul bisericii și pricina aceasta este prezența unor oameni religioși și legaliști care încearcă să le impună la toți o formă de evlavie pe care și-au pus-o ei înainte și despre care cred că trebuie să se exprime printr-o față tristă totdeauna și suferindă. Dar, a ajunge să te cerți cu acești oameni din pricina motivului de închinare, tot nu este bine.

Ce cred cititorii la subiectul pus în discuție?