Harul irezistibil potrivit învățăturii calviniste:
În completare la chemarea generală exterioară la mântuire care este făcută tuturor celor ce aud Evanghelia, Duhul Sfânt oferă aleșilor o chemare interioară specială care în mod inevitabil îi aduce la mântuire. Chemarea interioară (care este făcută doar celor aleși) nu poate fi respinsă; ea are întotdeauna ca și rezultat convertirea. Prin intermediul acestei chemări speciale, Duhul îl atrage în mod irezistibil pe păcătos la Cristos. El nu este limitat în lucrarea Sa de realizare a mântuirii de voința umană și succesul Său nu depinde de cooperarea oamenilor. Duhul, prin har îl determină pe păcătosul ales să coopereze, să creadă, să se pocaiască, să vină liber și de buna voie la Cristos. Deci, harul lui Dumnezeu este invincibil; nu eșuiază niciodată în a avea ca rezultat mântuirea celor ce au parte de el. (Informație luată din articolul “Harul contra arminianismului”:)
Doctrina harului irezistibil se bazează pe învățătura despre depravarea totală, potrivit căreia omul are libertatea voinței, dar nu are libertatea de a alege să dorească după Dumnezeu și de a trăi după voia lui Dumnezeu. Bazat pe această învățătură, calviniștii sunt de părerea că credința nu este condiția mântuirii, ci produsul mântuirii sau, cum obișnuiesc ei să spună, regenerarea precede credinței. Potrivit învățăturii calviniste, regenerarea sau “nașterea din nou” are loc datorită alegerii necondiționate a lui Dumnezeu și a harului irezistibil. Aceasta înseamnă că Dumnezeu în suveranitatea Lui a predestinat pe unii pentru mântuire, iar pe alții pentru pierzare. Doar pentru cei aleși pentru mântuire a murit Domnul Isus (ispășirea limitată) și pe aceștea harul irezistibil îi atrage la Dumnezeu.
Altfel spus, harul lui Dumnezeu este rezervat doar pentru anumiți oameni și cei predestinați pentru mântuire nu pot să nu răspundă harului lui Dumnezeu și să nu vină la Dumnezeu. Cum spunea cineva: cei aleși, potrivit învățăturii calviniste, sunt condamnați la mântuire.
Argumente și contrargumente
Cuvântul “har” este un cuvânt-cheie în Biblie, în special în Noul Testament. Din limba greacă cuvântul “har” – χάριτι – înseamnă bunăvoință, dar nemeritat, milă.
Potrivit învățăturii calviniste chiar și credința este un har. Această convingere a lor este bazată pe textul de la Efeseni 2:8:
Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)
Totuși, analizând acest verset împreună cu versetul următor, înțelegem ce înseamnă prin har: a fi mântuit prin har înseamnă a fi mântuit nu prin fapte (adică nu bazat pe fapte), ci prin credință. La fel ca și în cazul lui Avraam:
Avraam a crezut pe Dumnezeu și lucrul acesta (adică credința) i-a fost socotit ca neprihănire. (Geneza 15:6).
Un alt text folosit în favoarea doctrinei despre harul irezistibil este textul de la Ioan 1:13, unde se spune că nașterea din nou nu este din sânge, nici din voia firii omului, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu, de parcă înadins se fac că nu există versetul 12 unde se spune clar că cei care-L primesc, adică cred în Numele Domnului Isus, primesc dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu prin nașterea din nou:
A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:11-13)
Vedem că credința este condiția nașterii din nou și nu rezultatul nașterii din nou. Este adevărat că nașterea din nou este realizată de Dumnezeu, dar omul își are partea lui în procesul mântuirii și partea lui este să creadă în Numele Domnului Isus.
La Evanghelia după Ioan capitolul 3 Domnul Isus, explicând lui Nicodim cum este posibil ca un om să se nască din nou, face referință la șarpele înălțat de Moise în pustie și explică că nașterea din nou este posibilă numai prin credință în jertfa Domnului Isus:
Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:14-18)
Domnul Isus explică foarte clar că condiția mântuirii este credința în Numele Lui, ceea ce implică cunoașterea Lui. Și pentru că tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră (Romani 15:4), să vedem ce putem învăța despre cazul la care se referă Domnul Isus la Ioan 3:14. Acest caz este descris la Numeri 21. În pustie poporul a cârtit împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu și Dumnezeu a trimis împotriva lor niște șerpi veninoși așa că mulți din popor au murit, fiind mușcați de acești șerpi. Poporul a venit la Moise, a recunoscut că au păcătuit împotriva Domnului și a lui Moise și au rugat pe Moise să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să îndepărteze de la ei acești șerpi.
Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Rosie, ca sa ocoleasca tara Edomului. Poporul si-a pierdut rabdarea pe drum si a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise: „Pentru ce ne-ati scos din Egipt ca sa murim in pustiu? Caci nu este nici paine, nici apa si ni s-a scarbit sufletul de aceasta hrana proasta.” Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care au muscat poporul, asa incat au murit multi oameni in Israel. Poporul a venit la Moise si a zis: „Am pacatuit, caci am vorbit impotriva Domnului si impotriva ta. Roaga-te Domnului, ca sa departeze de la noi acesti serpi.” Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: „Fa-ti un sarpe infocat si spanzura-l de o prajina; oricine este muscat si va privi spre el va trai.” Moise a facut un sarpe de arama si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe si privea spre sarpele de arama, traia. (Numeri 21:4-9)
Evident că omenește ar fi fost o nebunie să crezi că doar privind la șarpele de aramă spânzurat pe un stâlp te poți vindeca de veninul șarpelui, dar cine a avut această credință a fost vindecat și a trăit. Vedem harul lui Dumnezeu în aceea că a dat poporului această oportunitate de a fi izbăviți de moarte prin șarpele spânzurat de Moise pe o prăjină, dar și responsabilitatea omului de a veni și a privi la șarpele de aramă. Domnul Isus face o analogie cu acest caz: Fiindcă Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică – aceasta este oportunitatea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. Responsabilitatea omului este să creadă în Domnul Isus cel răstignit pe cruce: oricine crede nu este judecat, dar cine nu crede, a și fost judecat, dar nu pentru faptele lui rele, ci pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu a lui Dumnezeu.
Alte texte la care se face referință pentru justificarea doctrinei despre harul irezistibil este textul de la Ioan 6:37, 44, 65, texte care le-am analizat în articolul despre alegerea necondiționată și am văzut că Dumnezeu alege să atragă la Fiul pe cei care “cred în Fiul”:
Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:37-40)
Un alt text folosit în sprijinul acestei învățături este textul de la Romani 8:29-30:
Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:29-30)
Dacă analizăm versetul precedent (v. 28), înțelegem că cei chemați, pe care i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, sunt cei ce iubesc pe Dumnezeu și pentru că Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte că-L vor iubi, i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său și i-a chemat:
De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. (Romani 8:28)
Cum intrăm în starea de har?
Sunt multe texte în Biblie care arată că în starea de har care se oferă în Noul Legământ și care vine de la Dumnezeu se intră prin credință:
Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Ii datoram faptul ca, prin credinta, am intrat in aceasta stare de har in care suntem; si ne bucuram in nadejdea slavei lui Dumnezeu. (Rom.5:1- 2)
Acest har este pentru toată lumea. La Romani 8 apostolul Pavel folosește imaginea lui Adam ca să arate ce are omul în Hristos și la v. 18 scrie că după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Deci, hotărârea de iertare este pentru toți oamenii și cei ce primesc acest har în toată plinătatea (v. 17), vor avea viață veșnică în Hristos Isus:
Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!). …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 8:14-21)
Sunt mai multe texte care confirmă faptul că harul lui Dumnezeu este oferit pentru toată lumea:
Dar pe Acela care a fost facut „pentru putina vreme mai prejos decat ingerii”, adica pe Isus, Il vedem „incununat cu slava si cu cinste” din pricina mortii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El sa guste moartea pentru toti. (Evr.2:9)
Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat si ne invata s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos. (Tit.2:11-13)
Este responsabilitatea omului să ia inițiativa ca să beneficieze de acest har oferit de Dumnezeu
Sa ne apropiem, dar, cu deplina incredere de scaunul harului, ca sa capatam indurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie. (Evr.4:16)
Un text care foarte bine arată responsabilitea omului în mântuire, este a doua epistolă a apostolului Petru. În primul capitol apostolul Petru arată că harul și pacea ne sunt înmulțite prin cunoașterea Domnului Isus, dar la cunoașterea deplină a Domnului Isus putem ajunge doar atunci când stăruim să unim credinţa noastră cu fapta și cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Cuvântul “a uni” în limba greacă înseamnă a orchestra, adică a “a dirija” toate aceste lucruri ca să lucreze împreună. La 2 Petru 1:8 apostolul Petru spune că cei care au din belșug aceste lucruri, vor ajunge la cunoștința deplină a lui Hristos (ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.), dar cine nu-și dă silința să unească împreună aceste lucruri, se depărtează de harul lui Dumnezeu: este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate. (v. 9). Acesta este motivul pentru care apostolul Petru le amintește lucrurile pe care ei le cunoșteau foarte bine (v. 12)
Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. De aceea, voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. (2 Petru 1:2-12)
Iar în capitolul 2 apostolul Petru scrie că unii se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, pentru că nu vor veghea și se vor lăsa târâți de poftele lor în păcat :
În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Petru 2:1-3)
Despre oamenii aceștea se spune că ei au cunoscut calea neprihănirii, dar s-au întors de la ea:
Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori alungaţi de furtună; lor le este păstrată negura întunericului. Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” (2 Petru 2:17-22)
Deci, să nu nesocotim responsabilitatea noastră în mântuire și nici să nu disperăm că poate nu „am fost predestinat” pentru mântuire!
Unul din textele des folosite ca să arate suveranitatea lui Dumnezeu și lipsa de responsabilitate a omului este textul de la Daniel:
Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?” (Daniel 4:35)
Dar tocmai cartea Daniel demonstrează că suveranitatea lui Dumnezeu nu anulează responsabilitatea omului. Chiar din primul capitol ne arată cum Dumnezeu în suveranitatea Sa pedepsește împărăția de sud pentru toate nelegiuirile lor și dă har lui Daniel și prietenilor săi, care s-au hotărât să nu se spurce de la masa împăratului.
Apoi, în capitolul 2 vedem că Dumnezeu îi descoperă lui Nebucadnețar ce se va întâmpla la vremea sfârșitului ca răspuns la dorința lui de a ști ce se va întâmpla după aceste lucruri:
Daniel a răspuns înaintea împăratului şi a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău: În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce descoperă tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii. (Daniel 2:27-30)
În capitolul 3 vedem că Dumnezeu a izbăvit din cuptorul aprins pe cei trei prieteni ai lui Daniel, care din tinerețe au ales să-I slujească lui Dumnezeu și atunci când au fost impuși să se închine unui idol, ei au ales mai degrabă să moară decât să calce porunca lui Dumnezeu.
La capitolul 4 găsim un contrast care foarte bine demonstrează faptul că suveranitatea lui Dumnezeu nu anulează responsabilitatea omului. Când Nebucadnețar s-a mândrit, Dumnezeu l-a smerit, iar când a recunoscut pe Cel Preaînalt, Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat înapoi împărăția și slava lui a crescut cu mult. De fapt, cuvintele din v. 35, la care se face referință ca suport pentru doctrina despre harul irezistibil, este concluzia la care a ajuns Nebucadnețar după ce a fost smerit când s-a mândrit și a fost înălțat când s-a smerit.
După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a coborât din cer şi a zis: „Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului, îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremuri, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!”Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului şi unghiile, ca ghearele păsărilor. După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?” În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut.Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4:29-37)
Contextul ne arată că nimeni nu poate schimba hotărârea lui Dumnezeu și nu poate să-I stea împotrivă lui Dumnezeu și El acționează potrivit cu sfințenia și dreptatea Sa:
„Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar da har celor smeriti.” (Iac.4:6b, 1 Petru 5:5b)
Ar mai fi multe de spus la această temă, dar cred că cele scrise sunt suficiente pentru a demonstra că harul lui Dumnezeu este pentru fiecare, dar poate beneficia de acest har cel care îl primește prin credință în Domnul Isus.
Vă recomand să studiați cartea Daniel, epistolele către Romani ( (Romani I, Romani II, Romani III) și Evrei (Evrei I și Evrei II) pentru o înțelegere mai bună a subiectului.