Alegerea necondiționată – punctul doi din învățătura calvinistă

Alegerea necondiționată este al doilea punct din cele cinci teze ale învățăturii calviniste. Potrivit acestei învățături, Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii a predestinat pe unii oameni pentru viață veșnică, iar pe alții pentru pierzare. Potrivit acestui concept, omul nu are nicio responsabilitate în ce privește mântuirea sufletului său. Dacă mântuirea ar fi prin credință, aceasta ar însemna, spun ei, că omul Îl impune pe Dumnezeu să-l mântuiască și aceasta știrbește din suveranitatea lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Iată un citat de pe site-ul unei biserici reformate:

“Nicio doctrină nu este mai dispreţuită de mintea naturală ca adevărul că Dumnezeu este absolut suveran. Mândria omenească nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul, controlează totul, conduce peste orice şi oricine. Mintea carnală, plină de duşmănie împotriva lui Dumnezeu, urăşte învăţătura biblică potrivit căreia nimic nu se întâmplă fără vrerea lui Dumnezeu. Dar cel mai mult, carnea urăşte noţiunea că mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales cine să fie salvat şi dacă alegerea Lui s-a făcut înainte de întemeierea lumii, atunci credincioşii nu contribuie cu nimic la mântuirea lor.

Dar aceasta este exact ceea ce susţine Scriptura. Chiar şi credinţa este darul nemeritat al lui Dumnezeu dat aleşilor Săi. Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să-L reveleze” (Matei 11:27). De aceea, nimeni dintre cei salvaţi nu are de ce să se laude (Efeseni 2:8,9). „Mântuirea este de la Domnul” (Iona 2:9).

Mai mult, tot ce există în Univers există pentru că Dumnezeu a permis lucrul acela, l-a hotărât şi l-a chemat la existenţă. „Dumnezeul nostru este în cer; El face ce-I place” (Psalmul 115:3). …

Cum stau lucrurile cu păcatul? Dumnezeu nu este autorul păcatului, dar cu siguranţă că l-a permis; el este o parte componentă a hotărârii Sale eterne. Dumnezeu are un plan cu el. El nu poate fi învinovăţit pentru rău sau pătat de existenţa lui (1 Samuel 2:2: „Nu este nimeni sfânt ca Domnul”). Dar cu siguranţă că El n-a fost prins pe picior greşit sau că a stat neputincios atunci când păcatul a intrat în Univers. Noi nu ştim de ce permite El păcatul. Dacă nu pentru altceva, l-a permis ca să distrugă răul pentru totdeauna. Şi Dumnezeu Se foloseşte uneori de rău ca să facă bine (Geneza 45:7,8; 50:20; Romani 8:28). Cum se poate aşa ceva? Dumnezeu nu ne răspunde la toate întrebările. Dar ştim din Cuvântul Său că Dumnezeu este infinit suveran, este perfect de sfânt şi este absolut drept.”

Alegerea necondiționată suport pentru doctrina despre monergism

Acest concept este numit “monergism”. Monergismul este doctrina conform căreia Duhul Sfânt este singurul agent eficace în regenerarea (nașterea din nou) celui păcătos, iar voința umană nu are niciun rol în aceasta. Adică, nu este o cooperare între om și Dumnezeu în procesul nașterii din nou. Monergismul este pus în contrast cu “sinergismul”, care presupune că este o cooperare între voința omului și Duhul Sfânt în procesul de regenerare (naștere din nou): omul, fiind cercetat de Dumnezeu, crede în Domnul Isus și Dumnezeu îl naște din nou. Nu fiecare răspunde cercetării, prin aceasta dînd dovadă de necredință.

Vă propun să citiți un interviu cu J.I. Packer despre alegerea necondiționată, care vă va ajuta să înțelegeți mai bine în ce constă această învățătură.

Să analizăm acum câteva texte de bază folosite în argumentarea doctrinei despre alegerea necondiționată.

1)  Efeseni 2:8-9 

Doctrina despre alegerea necondiționată își are ca temelie sau punct de pornire doctrina despre depravarea totală, esența căreia stă în ideea că “omul poate fi eliberat din condiția lui decăzută și din robia păcatului în exclusivitate datorită lucrării harului lui Dumnezeu în om, fără nicio responsabilitate din partea omului”. Potrivit acestei învățături, credința nu este condiția mântuirii, ci omul regenerat (născut din nou), pe motiv că a fost ales necondiționt prin suveranitatea lui Dumnezeu, primește și credința de la Dumnezeu ca și dar. Această convingere este bazată pe textul din epistola apostolului Pavel către sfinții din Efes:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)

Cei care împărtășesc învățătura calvinistă, consideră că expresia “și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” se referă la credință și nu la mântuire. Totuși, dacă cercetăm atent aceste versete, înțelegem că în acest text accentul se pune pe mântuire:

• mântuirea este prin har
• mântuirea este prin credință
• mântuirea nu vine de la noi
• mântuirea este darul lui Dumnezeu (har)
• mântuirea nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Ideea centrală a acestui text este că atât evreii, cât și neamurile sunt mântuiți pe aceeași cale și anume pe calea credinței și nu a faptelor. Când autorul spune că prin har suntem mântuiți, vrea să spună că prin bunăvoința și mila lui Dumnezeu, adică nu după meritele noastre și aceasta este un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu pentru noi. Omul ar fi meritat mântuirea, dacă ar fi făcut ceva pentru aceasta. Credința nu este o faptă: niciun angajator nu va plăti angajatului pentru dorința de a lucra sau pentru faptul că crede că va face față sarcinei încredințate, ci angajatorul va plăti potrivit cu lucrarea pe care o va face angajatul. Dar, dacă un angajat nu s-a isprăvit cu sarcina sa, chiar dacă a avut dorință și angajatorul îl plătește din milă pentru angajator, aceasta este un har, un dar nemeritat. Într-un fel angajatorul răsplătește intenția angajatului, având în vedere nevoia acestuia de bani. Versetul următor confirmă ideea legăturii între credință, fapte și mântuire, arătând că faptele nu sunt condiția mântuirii, ci sunt dovada mântuirii:

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10)

Deci, faptele nu sunt condiția mântuirii, faptele dovedesc mântuirea, iar condiția mântuirii este credința, care nu este o faptă. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel afirmă că mântuirea este prin har și este un dar de la Dumnezeu, fiindcă omul nu face nimic ca să o câștige, ci doar crede. Lucrul acesta apostol Pavel îl explică în epistola sa către Romani:

Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:2-8)

Deci, credința nu este calificată ca faptă sau lucru. Credința este atribuită omului ca neprihănire. Dumnezeu a ales ca să mântuiască omul prin credință. Aceasta este alegerea Lui și nimeni nu poate să-L tragă la socoteală de ce a hotărât să o facă după principiul acesta și nu după fapte. Respectiv omul își are partea lui de responsabilitate în mântuire și partea lui este să creadă în Domnul Isus, altfel spus suveranitatea lui Dumnezeu nu anulează responsabilitatea omului. Pe de altă parte, aceasta nu știrbează suveranitatea lui Dumnezeu, cum spun unii, care răstâlmăcesc Scripturile și afirmă că dacă omul ar fi mântuit prin credință aceasta ar însemna că omul Îl impune pe Dumnezeu să-l mântuiască. Nu este deloc așa: a fost decizia și alegerea lui Dumnezeu să mântuiască prin credință. Este alegerea omului să primească această mântuire prin credință sau să renunțe la ea prin necredință. În Evanghelia după Matei 22:2-14 Domnul Isus compară Împărăția Cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. În această pildă Domnul Isus arată că mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. Studiind această pildă, înțelegem că în final toată lumea a fost chemată, dar s-au putut bucura de ospățul nunții doar cei care au acceptat invitația și condițiile celui care a făcut invitația. Prin această pildă Domnul Isus a arătat foarte clar că nu toți cei chemați la împărăție vor fi aleși, ci doar cei care acceptă și invitația și condițiile Celui ce invită și condiția pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu este credința.

2) Ioan 6:44

Un alt argument folosit în favoarea doctrinei despre alegerea necondiționată este textul de la Ioan 6:44. Am scris un articol mai înainte în care am demonstrat că Tatăl atrage la Domnul Isus pe cei ce cred în Fiul, fiindcă voia Tatălui este ca cine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Fiul să-l învie în ziua de apoi:

Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (Ioan 6:40)

3) Romani 9-11

Un alt text la care se face referință în favoarea acestei doctrine este textul de la Romani 9 la 11. Vă recomand să citiți un alt articol pe care l-am scris despre predestinare: Epistola către Romani despre predestinare.

4) Efeseni 1:1-12

Acesta este un alt text la care se face de multe ori referință ca fiind o dovadă că omul nu are niciun rol în mântuirea sufletului său. Totuși, dacă analizăm acest text în contextul lui (cel puțin pînă la versetul 14), vom vedea și responsabilitatea omului în mântuire: apostolul Pavel scrie că “au fost rânduiți mai dinainte să fie înfiați prin Isus Hristos” destinatarii, care mai dinainte au nădăjduit în Hristos. Altfel spus Dumnezeu i-a rânduit mai dinainte să fie înfiați prin Isus Hristos datorită faptului că a cunoscut mai dinainte că ei aveau să nădăjduiască în Hristos. Versetele 13-14, care, de obicei, sunt omise de adepții acestei învățături, confirmă că destinatarii într-adevăr au nădăjduit în Hristos așa cum a cunoscut Dumnezeu mai dinainte:

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:1-14)

Probabil confuzia multora vine din expresia “În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale”. Dar Scripturile sunt foarte specifice în ceea ce privește hotărârea lui Dumnezeu cu privire la calea mântuirii și această cale este calea credinței în Isus Hristos. Lucrul acesta apostolul Pavel îl expune în a doua parte a frazei citate și în următoarele două versete:

În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:1-14)

Adepții învățăturii calviniste intenționat omit versetele 13 și 14 din acest capitol, fiindcă ele dovedesc foarte clar că regenerarea (nașterea din nou) urmează după credință, ceea ce vine în contradicție cu doctrina despre depravarea totală, dar și cu doctrina despre alegerea necondiționată.

Vă recomand să studiați cursurile de studiu biblic inductiv Romani I, Romani II și Romani III și Efeseni.

La fel vă recomand să citiți următoarele articole despre predestinare și despre alegerea necondiționată:

• Suveranitatea lui Dumnezeu nu anulează responsabilitatea omului
• Are suport biblic învățătura despre alegerea necondiționată?
• Epistola către Romani despre predestinare

Dumnezeu să ne lumineze și să ne ajute să ne adâncim privirile în Scripturi ca “să nu fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:14-15).