Doctrina despre depravarea totală a omului (partea I)

Depravarea totală este primul punct din cele cinci teze ale învățăturii calviniste

depravarea-totală-a-omului

Potrivit învățăturii calviniste, la baza doctrinei despre depravarea totală stă învățătura despre păcatul originar. După cum am demonstrat deja, “ păcatul originar” are în vedere natura decăzută a omului pe care am moștenit-o de la Adam, ca și consecință a neascultării lui sau legea păcatului care lucrează în mădularele noastre. Am ajuns la concluzia că omul nu este păcătos, pentru că păcătuiește, ci păcătuiește, pentru că este păcătos. Starea decăzută a omului nu este dobândită, ci este înnăscută. Amintesc că “doctrina despre depravarea totală” este primul punct din cele cinci teze ale învățăturii calviniste, formulate de adepții lui Calvin la sinodul de la Dort ca reacție la cele cinci puncte ale armenianismului (1618).

Esența doctrinei despre depravarea totală a omului

Potrivit doctrinei despre depravarea totală a omului, starea omului este într-atât de decăzută, încât el, în starea lui naturală, neregenerată (adică nenăscut din nou) nu poate să dorească să se apropie de Dumnezeu. Vreau să atrag atenția că este vorba despre “dorință” și nu despre “putință”. Potrivit acestei doctrine, omul are abilitatea de a se apropia de Dumnezeu și de a trăi după standartele Lui, dar nu are dorință să o facă. Acest concept este rezumat în formularea “Regenerarea precede credința”. Aceasta înseamnă că omul ales necondiționat de Dumnezeu pentru mântuire (punctul doi din cele cinci teze ale calvinismului), mai întâi va fi regenerat (născut din nou) de Dumnezeu și apoi va crede și va trăi o viață transformată. De exemplu, Jonathan Edwards, menționat în comentariul cu pricina, afirma că:

Căutarea lui Dumnezeu nu duce la convertire, ci începe odată cu aceasta. Numai omul convertit (născut din nou) Îl poate căuta cu adevărat și sincer pe Dumnezeu. Această căutare a lui Dumnezeu este principala ocupație a vieții creștine. (Jonathan Edwards).

Luther afirma că omul este într-atât de depravat că nu doar are o înclinație către rău, ci are și un dezgust pentru bine. El era de părerea că poziția omului care nu este regenerat, este cea a unui fugar: o tendință naturală de a fugi de Dumnezeu, făcând referință la Romani 3:11.

Nu este niciunul care să-L caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. (Romani 3:11)

Thomas Aquinas remarca că oamenii caută pace, fericire, eliberare de vinovăție, împlinire personală și alte astfel de beneficii pe care numai Dumnezeu le poate oferi. Adepții învățăturii calviniste sunt de părerea că această căutare nu poate fi calificată ca și căutare de Dumnezeu, ci este o căutare a beneficiilor pe care le poate oferi doar Dumnezeu, fără a căuta pe Dumnezeu.

Este important de menționat că depravarea “totală” nu înseamnă “completă”, adică nu înseamnă că fiecare om este într-atât de rău că mai rău nu este unde, ci arată la faptul că păcatul ne-a afectat în totalitate: trupul nostru, mintea noastră, voința noastră și sentimentele noastre. Deci, când vorbim despre depravarea totală nu se are în vedere gradul sau intensitatea de depravare, ci faptul că toate aspectele umanității au fost afectate. Totodată termenul “depravare” are de a face cu descrierea caracterului moral.

Explicațiile aduse de Jonathan Edwards:

Lipsa dorinței după lucrurile lui Dumnezeu ne pune în imposibilitatea morală de a alege binele. Aceasta este diferența între abilitatea naturală și cea morală de a alege. Omul căzut are abilitatea naturală de a-L alege pe Dumnezeu (facultatea naturală de a exercita alegerea), dar nu are abilitatea morală să o facă (nu poate avea dorință să-L aleagă pe Dumnezeu). Abilitatea de a face alegeri morale corecte presupune dorințe și înclinații corecte. Fără o înclinație corectă către bine, nimeni nu poate alege binele. Alegerea omului este potrivită cu înclinația omului. Pentru ca omul să poată alege lucrurile lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie înclinat să o facă. Pentru că omul în firea lui păcătoasă nu poate căuta lucrurile lui Dumnezeu, este nevoie de harul lui Dumnezeu ca să poată alege lucrurile lui Dumnezeu. Omul neregenerat (nenăscut din nou) trebuie mai întâi regenerat, pentru a putea avea dorință să caute pe Dumnezeu. Omul mort în greșelile și păcatele lui (Efeseni 2:1-3) trebuie înviat de către Duhul Sfânt prin nașterea din nou (regenerat) ca să ajungă să dorească după Dumnezeu, ca să poată alege pe Dumnezeu.

Potrivit cu părerea lui Edwards, Biblia arată că omul este într-atât pornit împotriva lui Dumnezeu, încât atunci când i se prezintă Evanghelia, el nu o primește nu pentru că nu are abilitatea naturală de a o face, ci pentru că este pornit împotriva lui Dumnezeu (nu are abilitea morală să o facă). El face referință la textul de la Ioan 6:65: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Aici, zice el, se are în vedere nu interdicția de a veni la Isus, ci incapacitatea (lipsa abilității‚ de a veni. A spune că nimeni nu poate veni la Domnul Isus dacă nu este atras de Tatăl, înseamnă a spune că toți sunt incapabili să vină la Domnul Isus fără a fi atras de Tatăl. Concluzia făcută de Edwards este că nimeni nu poate veni la Isus pe cont propriu. Pentru ca un om să vină la Hristos, acelei persoane trebuie, mai întâi, să-i fie „dat” să vină la El. Trebuie ca Dumnezeu să ne ajute să depășim această inabilitate morală și fără ajutorul Duhului Sfânt, adică fără a fi nascuți din nou nu putem veni la Hristos. (Informație luată din cartea „Freedom of the will” de Jonathan Edwards.)

Explicațiile aduse de Augustin:

Aurelius Augustin, binecunoscutul teolog, episcop de Hippo în Africa de nord, întemeietorul conceptului “sola gratia” (mântuirea e numai prin har, în contrast cu părerea lui Pelagius, care era de părerea că harul doar facilitează căutarea unei persoane după neprihănire, dar nu necesar”). Potrivit conceptului “Sola gratia”, omul poate fi eliberat din condiția lui decăzută și din robia păcatului în exclusivitate datorită lucrării harului lui Dumnezeu în om, fără nicio responsabilitate din partea omului.

Augustin făcea o distincție între conceptele “libera voință” (liberum arbitrium) și “libertate” (libertas). După părerea lui Augustin, la cădere omul a păstrat libera voință, dar a pierdut libertatea. Este important să înțelegem ce avea în vedere Augustin prin aceste noțiuni “libera voință” și “libertate”.

Potrivit lui Augustin, căderea omului în păcat a avut efecte noetice (din grecescul “nous” – minte), adică a afectat mintea omului. Mintea omului a fost întunecată sau orbită. Aceasta înseamnă că puterea omului de cugetare a fost afectată de influența căderii în păcat. Omul nu mai poate gândi la fel de ager sau de clar așa cum a fost până la cădere. Pavel spune că mintea naturală este în dușmănie cu Dumnezeu și prin natură omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu într-un mod care să ducă la mântuire, din cauza acestui întuneric care i-a învăluit mintea. Omul are facultatea alegerii. Omul face alegeri în fiecare zi. În măsura în care omul are capacitatea de a alege, încă are voință, iar acea voință rămâne liberă, în sensul că voința nu e constrânsă sau forțată să ia decizii de o forță sau putere externă. Augustin afirmă că înainte de cădere omul avea abilitatea să aleagă așa cum dorea, după propriile lui înclinații, iar după cădere omul încă are o voință și, mai mult, are o voință liberă în sensul că voința e liberă de orice constrângere dinafară. Problema este cu voința (sau dorințele) omului. Dorințele omului au ajuns să fie rele, să fie împotriva lui Dumnezeu. Mintea omului este “stricată”, “blestemată”, în care există o ostilitate internă față de lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu și omul singur nu va alege niciodată pe Dumnezeu, pentru că nu Îl dorește. Deci, omul are capacitatea să aleagă ce dorește, dar, din moment ce nu Îl dorește pe Dumnezeu în gândirea lui sau în viața lui, și pentru că nu are nicio dorință după lucrurile lui Dumnezeu, el este mort din punct de vedere spiritual, iar lucrul care-I lipsește acum este ceea ce Augustin numește “libertatea”. Pentru Augustin, libertatea înseamnă libertatea de a face bine la fel ca și libertatea de a face rău.

Această voință căzută este liberă în sensul că are puterea să facă ce dorește, dar nu liberă în sensul să aibă puterea în ea însăși să se îndrepte sau să-și încline inima către lucrurile lui Dumnezeu.

Omul până la căderea în păcat avea posibilitatea de a păcătui și de a nu păcătui, după cădere omul nu are puterea de a nu păcătui (este incapabil să nu păcătuiască sau nu poate trăi fără păcat). Este imposibil pentru o persoană în această condiție să trăiască fără păcat. Aceasta este condiția morală a păcatului originar.

Inabilitatea morală înseamnă că omul nu are puterea să aleagă lucrurile lui Dumnezeu, pentru că omul nu are nicio dorință să aleagă pe Dumnezeu. Omului îi lipsește dorința sau înclinația spre lucrurile lui Dumnezeu. Omul nu va alege niciodată ce nu vrea sau nu dorește. Acest concept este bazat pe textul de la Romani 3:9b-18.

…Fiindcă am dovedit că toți, fie Iudei, fie Greci, sînt supt păcat, după cum este scris: ,,Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gîtlejul lor este un mormînt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; supt buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sînge; prăpădul și pustiirea sînt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” (Romani 3:9b-18).

Săptămâna viitoare voi reveni cu un alt articol în care voi face o analiză a acestei învățături în lumina Sfintelor Scripturi.

Articole recomandate: