Cum se împacă dragostea cu excluderea din biserică?

Întrebare:

Cum poate un Dumnezeu iubitor să pedepsească și să excludă din biserică? Cum se împacă dragostea cu excluderea din biserică?

Dumnezeu dintotdeauna a fost un Tată iubitor și El a căutat să direcționeze, să avertizeze și să îndrepte poporul Său doar cu un singur scop – să-i ajute pe aceștia să-și vină în fire, să se îndrepte. Deci, de cîte ori El cercetează poporul Său, El are ca scop restabilirea lui. Sunt multe exemple de cercetare, de disciplinare a poporului Israel, dar noi vom privi doar la unul, descris în Osea:

Voi fi ca un leu pentru Efraim, şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda; Eu, da, Eu voi sfîşia, şi apoi voi pleca, voi lua, şi nimeni nu- Mi va răpi prada. Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, pînă cînd vor mărturisi că sînt vinovaţi şi vor căuta Faţa Mea. Cînd vor fi în necaz, vor alerga la Mine.

 „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne- a sfîşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne- a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăş viaţa în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui.(Osea 5:14-6:2)

De ce Dumnezeu a pedepsit așa de aspru pe Israel, preaiubitul Său popor? Pentru că El știa că în necaz aceștia se vor cerceta și vor alerga la El. Cum reacționează poporul? El înțelege că dacă Dumnezeu i-a pedepsit, e pentru binele lor, ei înțeleg că, dacă se întorc la El, vor fi restabiliți și vindecați și tocmai de aceea Tatăl lor preaiubit i-a adus în acestă stare, de lepădare, de părăsire.

Interesant că cu mii de ani în urmă oamenii înțelegeau scopul pedepsei lui Dumnezeu, dar acum se pune întrebarea:” Cum poate un Dumnezeu iubitor să pedepsească?”

Același Dumnezeu iubitor care a fost în Vechiul Testament este și azi. El spune bisericii:

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-i iubesc. Fii plin de rîvnă dar, şi pocăieşte- te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. (Apocalipsa 3:19-20)

Din acest text vedem clar că scopul disciplinei este de dragul celui pus la disciplină. Dumnezeu îl iubește pe cel pe care îl excludem din biserică și noi îl iubim așa de mult că am hotărît această disciplină, în speranța că acesta se va umple de rîvnă și se va pocăi.

Pavel a mustrat pe frații din Corint în prima epistolă pentru un păcat grav făcut de cineva din biserică. Biserica, în loc să ia măsuri de disciplinare, a început să se laude. Pavel le scrie supărat și-i mustră. În epistola a doua către Corinteni vedem roadele:

Măcar că v’am întristat prin epistola mea, nu- mi pare rău; şi chiar dacă mi- ar fi părut rău- căci văd că epistola aceea v’a întristat (măcarcă pentru puţină vreme)- totuş, acum mă bucur, nu pentrucă aţi fost întristaţi, ci pentrucă întristarea voastră v’a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n’aveţi nicio pagubă din partea noastră. În adevăr, cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe cînd întristarea lumii aduce moartea. (2 Corinteni 7:8-10)

Disciplinarea din cauza păcatului este după voia lui Dumnezeu, de dragul celui ce păcătuit, în nădejdea că acesta se va îndrepta și se va pocăi.

O, ce Tată iubitor avem, care ne iubește așa de mult, încît prin toate metodele disciplinare caută să ne atragă la El, să stăm aproape de El.

O, ce dragoste măreață ne arătă Domnul!