Ce semnificaţie are cuvântul ”mântuire”?

Întrebare:

Vreau, în primul rând, să vă mulţumesc pentru acest site de la care încep ziua mea de lucru şi pentru că indiferent de atacurile la care sunteţi supus continuaţi să mergeţi înainte. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Aşi vrea să înţeleg semnificaţia cuvântului “mântuire” în diferite contexte din Biblie: când, pentru cine şi la ce se referă, câte înţelesuri şi semnificaţii are. După câte ştiu, mântuirea/viaţa veşnică se capătă prin credinţă şi nu se pierd potrivit cu Efeseni 2:8-9, 1 Ioan 5:11-13. Dar în alte pasaje se face aluzie la faptul că mântuirea se capătă prin fapte şi poate fi pierdută. Puteţi să mă ajutaţi prin a prezenta toate înţelesurile folosite în Scriptură cu privire la acest cuvânt, la ce se referă şi cum pot să le deosebesc?

Specificul folosirii cuvântului în limba română

Cuvântul “mântuire” are sensul de salvare, scăpare, izbăvire. La vorbitorii de limbă română acest cuvânt este folosit cel mai des cu sensul de izbăvire de la pedeapsa iadului şi moartea veşnică. În limba rusă se foloseşte un singur cuvânt “spasenie” în toate situaţiile.

În limba ebraică

Vechiul Testament a fost scris iniţial în limba ebraică şi cuvântul tradus în română “mântuire” este ebraicul “YESHUAH” care înseamnă salvare, eliberare, propăşire, prosperitate sau biruinţă. Acesta a fost şi un nume propriu dat oamenilor în Vechiul Testament şi acesta este numele “Isus” în limba ebraică. Aşa Îl numeau şi îl numesc până în ziua de azi pe Isus cei din poporul Lui, adică evreii.

În limba greacă

Noul Testament a fost scris în dialectul Koine al limbii greceşti. Astfel, cuvântul tradus cu “mântuire” în limba română, este grecescul SOTERIA care înseamnă salvare, eliberare, păstrare, siguranţă.

Contextul defineşte sensul

Ca şi oricare altul, cuvântul “mântuire” îşi ia are sensul din contextul în care este folosit. Astfel, Pavel se referă la eliberarea din închisoare când spune următoarele:

Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. (Filipeni 1:19)

Înainte ca să ajungă la această frază, Apostolul spune că unii…

…vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. (Filipeni 1:17)

Apoi spune că indiferent de motivaţia acelor oameni, el se bucură că Isus Hristos este propovăduit şi că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre salvarea sau eliberarea lui din lanţuri, lucru care îl confirmă peste câteva versete scriind:

Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre; pentru ca, prin întoarcerea mea la voi, să aveţi în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos. (Filipeni 1:25-26)

Cel mai des folosit sens al cuvântului “mântuire”

Totuşi, cel mai des în Sfintele Scripturi cuvântul “mântuire” este folosit în sensul izbăvirii de la pierzarea veşnică şi primirea darului vieţii veşnice. Cred că cea mai bună definiţie a cuvântului “mântuire” o găsim în versetul de aur al Bibliei şi cel care îl urmează:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)

Potrivit cu acest text mântuirea:

• este manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu
• a fost posibilă doar prin moartea lui Isus Hristos – singurul Fiu al lui Dumnezeu
• este dată doar prin credinţă în Isus Hristos
• este dată oricui crede în Isus Hristos
• este izbăvire de la pierzarea veşnică
• este izbăvire de la judecata lui Dumnezeu
• este darul vieţii veşnice

Faptele sunt dovada credinţei mântuitoare

Nu, nu învaţă nicăieri Biblia că mântuirea poate fi dobândită prin fapte. Presupun că v-aţi gândit la Epistola lui Iacov când aţi spus că în unele pasaje biblice “se face aluzie la faptul că mântuirea se capătă prin fapte şi poate fi pierdută”. Nicidecum. Mântuirea poate fi primită doar prin credinţă în Isus Hristos şi se manifestă într-o viaţi schimbată a unui om nou care face fapte vrednice de credinţa pe care o mărturiseşte, aşa cum scrie la Iacov:

Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov 2:14-24)

Potrivit acestor versete:

• credinţa care nu se manifestă în fapte nu este suficientă pentru mântuirea cuiva
• credinţa fără fapte este moartă în ea însăşi
• faptele sunt o manifestare şi un indicator al credinţei
• dracii cred în Dumnezeu dar această credinţă nu-i mântuieşte, ci invers, îi face să se înfioare
• credinţa fără fapte este zadarnică
• fapta lui Avraam, când a adus pe Isaac ca jertfă pe altar a fost o manifestare a credinţei lui desăvârşite prin care a fost socotit neprihănit şi deci, mântuit

Dumnezeu să ne dea credinţă vie şi desăvârşită în Domnul Isus Hristos ca să fim socotiţi neprihăniţi şi să ne mântuim sufletele.