Care este rolul emoțiilor în închinare?

Întrebare:

Care este rolul emoțiilor în închinare?

Viața creștinului este un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Închinarea este un act de glorificare a lui Dumnezeu prin toate aspectele vieții noastre, pentru că prin toate faptele noastre ar trebui să-L glorificăm pe Dumnezeu. În acest articol vreau să abordez subiectul închinării doar referindu-mă la timpul cînd creștinii sunt adunați pentru a se închina prin cântări, cuvinte de laudă pe care creștinii I le adresează lui Dumnezeu împreună cu atitudinea inimii lor, în special cînd creștinii sunt adunați pentru părtășie.

Apostolul Pavel încurajează creștinii din Colose ca:

“Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cîntări de laudă, și cu cântări duhovnicești cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră.” (Col. 3:16)

Iar creștinilor din Efes Pavel le spune:

“Ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Cristos” (Efeseni 1:12)

Mesajul pe care ni-l transmite Scriptura este că Dumnezeu ne-a creat ca să-L glorificăm. Dumnezeu așteaptă să I ne închinăm Lui, dar nu nouă. În toate serviciile noastre de închinare atenția noastră trebuie să fie direcționată spre Dumnezeu și nu spre noi, pentru a ne simți bine sau pentru a ne aduce cinste nouă. În închinarea noastră trebuie să ne gîndim la Dumnezeu.

În închinarea noastră ne bucurăm de Dumnezeu. David mărturisește: “Înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse, și desfătări veșnice în dreapta Ta” (Psalmul 16:11). Sentimentul de bucurie a primilor creștini era nelipsit din închinarea lor: “Toți erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” (Fapte 2:46)  “și tot timpul stăteau în templu și lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:52-53).

Nu suprimăm bucuria emoțională în închinarea creștină. Dacă facem lucrul acesta, interpretăm greșit Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu condamnă bucuria emoțională din închinare, dar nici nu pune accentul pe exces de emoții sau sentimentalism. Bucuria este unul din sentimentele pe care un creștin trebuie să le trăiască. În cele patru capitole ale Epistolei sale către Filipeni, Pavel folosește cuvântul “bucurie” de 17 ori, folosit mai mult decât în orice altă epistolă. Cu părere de rău, sunt creștini și grupuri creștine care în închinarea lor pun accentul doar pe emoții sau dau importanță emoțiilor mai mult decât Cuvântului lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ei trîmbițează emoțiile lor și fac din ele prioritatea închinării lor. O astfel de închinare emoțională este o închinare rece. Emoția este starea de a fi mișcat dinlăuntru. Emoționalismul este căutarea emoției ca scop în sine – emoție doar de dragul emoției. Creștinul trebuie să discearnă foarte clar între emoțiile extravagante și mișcarea clară a Duhului Sfânt. Cuvântul lui Dumnezeu ne comunică clar că creștinul este chemat să controleze emoțiile și sentimentele sale pentru a nu întrerupe sau opri momente benefice ale închinării și lucrării Cuvântului în viața sa. Pe de altă parte există pericolul inhibării emoționale și lipsa răspunsului din inimă în închinare. În ambele cazuri închinarea nu este plăcută lui Dumnezeu, de aceea serviciul de închinare trebuie să fie bine organizat și să-l ajute pe om să se concentreze la Dumnezeu și la diferitele atitudini și stări ale minții. De exemplu, ascultarea unui studiu biblic cere atenție la text și la învățător. Lauda cere bucurie și concentrare asupra Domnului. Rugăciunea cere concentrare asupra nevoilor aduse în rugăciune. Cina Domnului cere timp de meditație și autoexaminare și, poate, pocăință. Dar inimile noastre nu pot controla o asemenea varietate de sentimente, trăiri și atitudini manifestate concomitent, așa după cum vedem la unii creștini sau grupuri de creștini care concomitent se roagă în limbi, cad pe jos, strigă, se roagă, cântă etc. Diferitele atitudini ale minții cer timp, control, disciplină în realizarea și menținerea lor.

În cadrul istoriei creștinismului, au existat anumite mișcări care s-au distins prin accentul pus pe prioritatea și autoritatea experienței în comparație cu alte surse de cunoaștere, adică Biserica (tradiția) și Cuvântul (Scriptura).

La începutul secolului al XIX-lea a apărut o teologie liberală care a interpretat experiența ca baza pentru reflectarea creștină. Friedrich Schleiermacher a oferit formularea clasică. În loc să pună accent pe acțiunea lui Dumnezeu cu privire la omenire, el a căutat să explice creștinismul în termenii cunoașterii lui Dumnezeu din experiența omenirii. El a acordat un rol central sentimentelor în religie. Dânsul a caracterizat religia ca fiind bazată pe sentimentul de dependență absolută. O critică mai tranșantă este legată de accentul său unilaterial pus pe sentimentul religios. În ciuda negării faptului, pe tot parcursul discuției sale există o comportamentare falsă a activității umane în simțire, acțiune și gândire. Rezultatul este o diminuare a rolului sau chiar o respingere a gândirii creștine tradiționale, deoarece pentru el ideile despre Dumnezeu rămân secundare și în ultimă analiză sunt neimportante. (Dicționar Evangelic de Teologie de Walter A. Elwell, pag. 467)

Închinarea trebuie să fie făcută spre zidirea și edificarea sfinților. Apostolul Pavel spune: “Toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Cor. 14:26) Fie învățătură, fie sfătuire, fie încurajare, fie cîntare, toate trebuie să contribuie la zidirea noastră sufletească. Cînd ne închinăm lui Dumnezeu, El Se întâlnește cu noi și ne slujește în mod direct, întărindu-ne credința, intensificându-ne certitudinea prezenței Sale și înviorându-ne duhurile. În timpul închinării Duhul Sfânt continuă să ne sfințească, transformându-ne în asemănarea lui Hristos din slavă în slavă.

Închinarea autentică nu este ceva fabricat sau autogenerat în noi înșine, ci ea trebuie să vină dintr-o inimă care conștientizează ceea ce este Dumnezeu. Închinarea plăcută lui Dumnezeu este în duh și în adevăr, adică în duh, trup și minte. Închinarea este o lucrare spirituală.

În concluzie, putem spune că accentul în închinare trebuie să fie pus pe Hristos și Cuvântul Său (1 Ioan 4:2), iar emoțiile în închinare vin dintr-o inimă curată și cumpătată, echilibrată care este un rezultat a lucrării lui Dumnezeu și a trăirii și împlinirii Cuvântului lui Dumnezeu în viața creștină.

Vă recomand să studiați cursurile „Trăiește o viață de adevărată închinare” și „Evanghelia după Ioan” pentru o înțelegere mai adîncă a subiectului închinării.