Are drept la legitimă apărare ostașul cotropitor?

0
674

Întrebare:

Am citit articolul dumneavoastră despre legitima aparare si e foarte bun. N-ati abordat-o insa din punctul de vedere al legitimitatii razboiului: daca o armata cotropitoare, de exemplu otomanii, vin in Moldova s-o cucereasca, si pe timpul luptei unul din ostasii moldoveni ai bravului Ștefan ataca pe un spahiu turc, atunci turcul are dreptul la legitima aparare de vreme ce in mod firesc el n-are ce cauta pe teritoriul altui stat cu scop de cotropire? Va multumesc si Doamne ajuta la toata lumea!

În toate războaiele, ambele părți, și cei ce cotropesc, și cei ce se apără, își găsesc suficiente argumente pentru acțiunile lor și înainte ca să înceapă războiul își conving ostașii de legitimitatea războiului și apoi mai fac lucrul acesta și pe parcurs. În cazul prezenței ostașilor americani în Afganistan, guvernul SUA își argumentează prezența prin faptul că guvernul taliban i-a atacat, iar astfel era nevoie să intervină pentru a opri terorismul. Nu sunt ostașii cei care decid să înceapă, să oprească sau să continuie un război. Ei sunt datori să fie credincioși jurământului depus și să le fie supuși mai marilor lor. Apoi, când sunt în toiul luptei, ei nu mai caută motivele pentru care s-a declanșat războiul sau dacă ei sunt apărători sau cotropitori. Fiecare din ei atunci o ia personal și se gândește să-și salveze viața și tocmai de aceea se vede nevoit să-l omoare pe cel ce îl atacă înainte ca să  fie el omorât. Tristă realitate…

Ostași români

Tocmai din aceste considerente unii creștini refuză să dea jurământul militar ca să nu se lege cu promisiunea pe baza căreia apoi să fie impuși să omoare. Alții refuză să facă armata și preferă mai degrabă să facă închisoare (dacă statul nu ia în considerație convingerile religioase) pentru aceasta decât să se pomenească impuși să omoare. Frumos și drept este când statul ia bine în considerație convingerile religioase ale oamenilor și nu-i silește să treacă peste acestea. Așa este adevărata libertate religioasă. Îmi amintesc cum odată am vizitat în Statele Unite ale Americii un memorial dedicat ostașilor americani căzuți în războaie. Cel mai mult m-a impresionat monumentul ostașilor care din convingeri religioase nu au luat arma în mâini pe timp de război, dar au mers pe câmpul de luptă și au slujit în calitate de asistenți medicali salvând pe cei răniți. Erau scrise pe monumentul acela cuvinte foarte frumoase de mulțumire printre care era menționat și faptul că acești ostași, datorită convingerilor lor înalte, au fost gata să-și sacrifice viețile supunându-se unui pericol dublu. Ceilalți ostași aveau arme ca să se apere, aceștia însă mergeau în cele mai periculoase locuri de pe câmpul de luptă ca să salveze viețile altora.

Și încă ceva… Când se încep războaiele, la motivele inițiale se adaugă continuu alte motive și treptat fiecare ostaș își acumulează motive personale cum ar fi faptul că i-a fost omorât prietenul, camarazii, etc. Aceste motive îl pot face să i se umple inima de ură. Nu trebuie nici un om să permită să-i fie cucerită inima de ură ci dragostea lui Dumnezeu să rămână în acea inimă și să depună efortul să protejeze viața fiecărui om.

Ostașii romani erau cotropitori în Israel. Cei mai mulți se purtau foarte batjocoritor cu evreii, dar între ei erau și oameni care căutau o adevărată relație cu Dumnezeu și unii din acești ostași au venit la Ioan Botezătorul.

Nişte ostaşi îl întrebau şi ei şi ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre.” (Luca 3:14)

Ioan nu le-a spus ostașilor să plece acasă. Ce puteau face? Ei erau doar ostași. Alții decideau pentru ei să rămână sau să plece. Însă fiecare ostaș putea decide cu privire la felul său personal cum se va purta cu oamenii și de aceea Ioan le-a spus să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu lefurile lor.