Scopurile, strategiile şi tacticile mişcării homosexuale

Strategia este un plan de acţiune de lungă durată care urmăreşte realizarea unuia sau a mai multor scopuri. Tacticile sunt detalii specifice sau etape ale unei strategii care duc la atingerea scopurilor propuse.

În acest capitol vom analiza cum mişcarea homosexuală lucrează pentru a schimba societatea în întregime.

Scopul homosexualilor s-a schimbat de-a lungul timpului în măsura în care mişcarea a câştigat putere: de la toleranţă la acceptare, spre obţinerea unui statut favorizat până la supremaţie.

Scopul iniţial a fost obţinerea unei atitudini de toleranţă. Din punctul lor de vedere, toleranţă înseamnă “dreptul de a fi lăsat în pace”. Acesta a fost scopul implicit al lui Karl Heinrichs Ulrichs când acesta şi-a propus să dezvinovăţească sodomia homosexuală din Germania. Acest scop a fost urmărit şi de Societatea Mattachine sub conducerea lui Harry Hay. Toleranţa se manifestă la nivel relaţional. Din perspectiva celui care o oferă, toleranţă înseamnă acceptarea unui lucru cu care nu eşti de acord pentru binele celuilalt şi a păstrării unei relaţii civilizate de politeţe. Gradul de toleranţă variază în dependenţă de ce ni s-a cerut să tolerăm. Spre exemplu, noi acordăm un grad înalt de toleranţă dreptului la libertatea gândirii, dar nu prea tolerăm comportamentul public dăunător. În opinia mea, o societate creştină ar putea fi tolerantă vizavi de un grup homosexual discret, care, deşi refuză terapia, nu îşi fac public modul de viaţă şi nu fac nici o încercare de a recruta pe alţii, undeva asemănător cu politica Armatei SUA, care se conduce după principiul “Nu pune întrebări, nu povesti”. Acesta a fost scopul iniţial al mişcării homosexuale, dar acum ei vor mai mult. După ce au obţinut toleranţă, această mişcare a început să revendice acceptare socială. Acceptarea implică ceva mai mult decât toleranţă. Este o integrare în societate, nu neapărat pe picior de egalitate în toate aspectele, dar fără nici o formă de dezaprobare publică. Revendicarea dreptului de acceptare a început după ce mişcarea homosexuală a reuşit să scoată homosexualitatea din lista tulburărilor mentale din cadrul Asociaţiei Americane de Psihiatrie.

Înaintea acestei lovituri politice, societatea recunoştea în mod oficial pericolul real al acceptării sociale a fenomenului homosexualităţii. Ea nu a devenit mai puţin periculoasă după ce a fost exclusă din lista bolilor mentale, dar odată ce acest comportament a fost clasificat drept “normal”, homosexualii au putut folosi drepturile civile existente deja pentru a interzice “discriminarea” împotriva lor. Pentru homosexuali, acceptarea înseamnă dreptul de a cere tratament egal în orice domeniu al vieţii publice. Activiştii homosexuali deschişi au intrat în toate domeniile profesionale de vază cum ar fi învăţământ, politică şi media şi acum au ca scop remodelarea lor după ideologia lor anti-familie. Egalitatea în acest context înseamnă eliminarea oricăror preferinţe reale sau presupuse faţă de “heterosexuali”. Astfel, spre exemplu, cuvinte şi fraze “heterosexiste” cum ar fi “mamă şi tată,” “soţ şi soţie” sunt înlocuite de “Părintele (sau Partenerul) A” şi “Părintele (sau Partenerul) B,” iar partenerilor homosexuali li se permite adopţia copiilor. Desigur, acceptarea publică a homosexualităţii diferă mult de la o ţară la alta , iar mişcarea homosexuală continuă să se confrunte cu diverse forme de rezistenţă vizavi de anumite scopuri ale agendei lor. Totuşi, în aproape orice loc unde mişcarea homosexuală si-a plasat activişti de -ai săi, tendinţa socială este una pro-homosexuală.

În ţările în care mişcarea a obţinut acceptarea socială majoritară, prin puterea politică pe care o au, scopul lor a devenit obţinerea unui statut favorizat. Această etapă implică promovarea activă a homosexualităţii la nivel de guvern, etapă când acest mod de viaţă este prezentat drept unul bun, egal sau chiar superior heterosexualităţii, care necesită finanţare publică a proiectelor şi grupurilor ce susţin agenda homosexuală. Spre exemplu statele Massachusetts şi California sunt două state unde sistemul şcolilor publice oferă diferite programe finanţate de contribuabili prin care elevii sunt informaţi despre homosexualitate ca un comportament sexual obişnuit. Simpla acceptare a homosexualilor deschide cale liberă promovării modului de viaţă homosexual şi implică sponsorizarea guvernamentală a cunoscutelor parade “Gay Pride” şi participarea(voluntară) la aceste manifestări a demnitarilor care susţin mişcarea homosexuală, precum şi declaraţii oficiale care onorează “Luna Istoriei Mişcării homosexuale şi a lesbienilor”. Sume tot mai impunătoare de bani vor curge în conturile organizaţiilor ”homosexuale” din partea guvernelor, organizaţiilor private şi diferite alte structuri non-profit(care de cele mai dese ori sunt controlate de activişti homosexuali şi susţinătorii lor. (traducere Natalia Boicu)