Copilul este conceput, născut, crescut în familie ca mai apoi la vârsta școlarizării să fie „înstrăinat”, dat de bună voie pe mâinile altora, presupunând că ei vor face din copilul nostru ceea ce n-am reușit noi ca părinți. Pe ce bază să-mi încredințez propriul copil, în care am investit deja șapte ani și pe care în calitate de părinte îl cunosc cel mai bine, unor oameni nenăscuți din nou, care nu se tem de Dumnezeu și nu împărtășesc valorile biblice? De ce comoara mea, moștenirea mea să o încredințez unor astfel de oameni? De ce?
Pentru că eu ca mamă/tată/părinte cred în cel puțin două mituri bine promovate de mass-media și de societate în general:
1. Mitul profesorului calificat
Se cultivă consecvent ideea că școala este locul cel mai potrivit, chiar singurul loc propice acumulării de informații, că școala este deținătoarea suverană incontestabilă a unicei forme valabile de educare. Certificările și calificările (hârtiile) au devenit în zilele noastre, din nefericire, dovada grăitoare a pregătirii cadrelor didactice. Profesorii sunt ademeniți să creadă că doar având cutare hîrtie (calificare/certificare) își pot dovedi competența într-un anumit domeniu. Aceasta a condus la o goană nebună după hărtii care se întețește pe an ce trece. Dacă înainte pentru admiterea în învățământul universitar se dădeau examene exigente de admitere, acum trebuie doar să alergi cu dosarul plin de acte (hârtii!) dintr-un loc în altul.
Un alt aspect este că de-a lungul întregului proces de școlarizare prin care am trecut pot număra pe degetele de la o mână profesorii cu adevărat valoroși care-și meritau cu prisosință titlul de dascăli și care au avut o influență nu numai la nivel pur informațional, dar și caracterial. Astăzi asistăm (neputincioși?) la un declin tot mai pronunțat al calității învățământului. S-a creat intenționat în mintea societății, în general, și a părinților, în special, imaginea că cu cât mai voluminos teancul de calificări/ certificate pe care le dețin profesorii, cu atât pregătirea profesorilor este mai temeinică. Nimic mai fals!
Numeroase studii care s-au făcut (în America) arată clar că nu există nici o corelație între nivelul de pregătire al profesorului și performanțele copilului.
Raportul din 1990 asupra educației a analizat aproape 20 000 de elevi din clasele a IV-a, a VIII-a și a XII-a, demostrând că nu există vreo relație între realizările școlare ale elevilor și nivelul de studii avansate ale profesorilor. De exemplu, elevii din clasa a VIII-a cu profesori de fizică absolvenți a 6 sau mai mulți ani de studii superioare de fizică aveau practic aceleași performanțe școlare ca și elevii educați de profesori care nu aveau nici un fel de studii în acest domeniu. (Educația acasă – o alegere corectă, De Christopher J. Kllicka)
2. Mitul părintelui incapabil
Dezvoltarea acestui mit al părintelui incapabil s-a realizat o dată cu lansarea mitului profesorului calificat. Accentuarea nevoii de certificări a profesorilor a accentuat așa-zisă lipsă a pregătirii părinților de a fi proprii mentori ai copiilor lor. Astăzi este contestat statutul părintelui de învățător al propriului copil pe motiv că nu are pregătirea corepunzătoare, fie studii în diferite domenii, fie parcurgerea modului pedagogic. Certificările profesorilor intimidează părinții și creează o aureolă de partea profesorilor, fiind văzuți ca superiori.
Mă folosesc de o situție căreia a trebuit să-i facem față la scurt timp după ce ne-am hotărât pentru educația la domiciliu. Într-o zi de septembrie 2013, ne-am trezit la poartă cu două doamne învățătoare care după o scurtă conversație amicală mi-au adresat direct întrebarea: „Dar cine-i va învăța fizică și chimie pe copii? Voi aveți școală, dar niciunul din voi nu-i profesor nici de fizică, nici de chimie.” Deși pare normală o astfel de întrebare, felul în care este pusă dezvăluie o carență în modul de gândire asupra educației. Ne îngrijorăm de lucrurile secundare când cele esențiale rămân neatinse.
Tot în urma studiilor făcute s-a ajuns la concluzia că doar 35% din mamele care fac școală acasă cu copiii lor au diplomă de colegiu sau diplomă universitară și totuși copiii nu se situează cu nimic mai presus la testele standardizate decât copiii ale căror mame nu au astfel de studii.
În concluzie, familia rămâne cel mai important factor în determinarea performanțelor școlare ale copiilor.