Poezia “Căprioara”

În codrul înverzit și plin de șoapte,

Privesc cum sprintenă alearg-o caprioară…

O,  dulce vietate cu ochii speriați,

Cum de te văd abia întîia oară?

Vii de la muntele de sus

Sau din cîmpii întinse poate?

Ce oare-n codru te-a adus

Cînd apele-s secate toate?

Ba nu mi-e sete, nu vreau apă

Dușmanul e pe urma mea.

Te rog, tu ,soro, de mă scapă,

Căci am un pui în grija mea.

Fiindu-mi dragă, o ascund,

În iarbă multă, în tufiș,

Apoi mă plimb nu departe

De-al căprioarei ascunziș.

Ca din senin apare unul,

Pe urmă înc-un vînător,

Primul, e nalt și subțirel,

Cu-n cuțit mare la picior.

Al doilea scund, gras ca vițelul,

Cu arma-n spate, ochi mai mici,

Eu ii privesc și mă cam sperii…

Îmi amintesc de ce-s aici.

Mă-ntreabă unul furios,

« Nu ai văzut pe-aici o căprioară? » 

Răspund eu, «Nu», politicos,

Cu ochii mă măsoară.

Se uită în jurul meu,

Tufișul îl privește,

În gînd mă rog lui Dumnezeu…

Bine că n-o găsește.

Pleac-amîndoi pe un alt drum

Și, mîniați, ne lasă,

Și fiindcă timpul e tirziu,

Pornesc și eu acasă.