Moartea instituţiei căsătoriei

Autorul comentariului: Winfred M. McCay

Viziunea mea personală asupra acestui subiect este atât pesimistă, cât şi optimistă – pesimistă pe termen scurt, dar precaut optimistă pe termen lung. Mai întâi despre pesimism. Viitorul familiei este de o importanţă enorma şi trăinicia, sănătatea şi integritatea căsătoriei şi a vieţii de familie constituie o condiţie primordială, absolută şi esenţială pentru binele social, economic şi politic. Familia în America s-a dovedit a fi o instituţie foarte durăbila, supravieţuind numeroaselor lovituri venite din partea revoluţiilor culturale şi economice din ultimii 50 de ani, fără ca să sucumbe in întregime. De fiecare dată, însă, a plătit un preţ şi s-a erodat constant. Autoritatea şi coeziunea familiei a fost profund slăbita de schimbările în comportament şi valori – schimbări care se consolidează reciproc şi dă doar câteva semne convingătoare de revenire la normal.

Familiei i se schimbă înfăţişarea, dar nimic nu o poate înlocui. Nici un sistem educaţional, oricât de bine susţinut financiar ar fi el, nici o mulţime de agenţii de servicii sociale, oricât de compătimitoare şi de înţelegătoare ar fi ele, nici un sistem de aplicare a legii, oricât de conştiincios şi disciplinat ar fi el, nici o reformă a mass mediei, oricât de inteligentă sau senzitivă din punct de vedere moral ar fi ea, şi nici o legislaţie emanată de la Washington sau de la St. Paul [Nota AFR: St. Paul este capitala statului american Minnesota] nu poate să înlocuiască familia ca fundaţie moral obligatorie pentru o societate liberă. Ca atare, nimeni nu poate repara stricăciunile pe care le-am văzut sau să ne salveze de ploile grele care vor veni.

Deci, da, vedem slabe perspective în viitorul apropiat pentru cei cu venituri mici. Nu mai este niciun mister privind relaţia între familiile intacte cu doi părinţi şi realizarea academică, cum nu mai este niciun mister privind relaţia dintre realizarea academică şi perspectivele de angajare şi, în consecinţă, mobilitatea personală. Nu există scăpare de consecinţele acestor realităţi, care au fost demult pregătite prin programe sociale. Dacă politica noastră pare urâtă acum, asteptaţi până când guvernele locale şi de stat vor începe să renegocieze multe din cele mai elementare angajamente ale lor, după cum cu siguranţă o vor face.

Pentru clasa de mijloc situaţia a fost foarte bine descrisă de Charles Murray în noua sa carte Coming Apart.  Paradoxal, argumentează el, aceasta este clasa care trăieşte un joc mai bun decat vorbeşte, arătând mult mai puţine disfuncţionalităţi care mutilează clasele mai vulnerabile din societatea noastră, dar lipsindu-le convingerea de a afirma explicit şi public atuurile şi obişnuinţele care îi călăuzesc în viaţă.  Această clasă nu este dispusă să se comporte ca o elita reală sau să declare ca normative valorile care susţin ordinea vieţii lor – valori care sunt toate esenţiale acelora care caută sa se ridice şi care trebuie să facă faţă unui set de circumstanţe ori condiţii neiertătoare.  Cultura noastră populară – una din aleile prin care elita curentă ar putea să se comporte ca o adevarată elită – este, în schimb, incompetentă în transmiterea mesajelor potrivite tinerei generaţii privind căsătoria şi familia. Instituţiile care ar putea emite asemenea mesaje, de exemplu formele tradiţionale de religie organizată, au fost slăbite şi au ajuns să valoreze puţin în acest domeniu.

Deci, ce este de făcut? Clar, există paşi concreţi care pot fi urmaţi în arena politicii publice pentru a transforma divorţul, nelegitimitatea şi destrămarea familiei. Reformele sistemului de asistenţă socială ale anilor 90 au fost cele mai admirabile şi efective etape de urmat în trecutul recent. Asemenea măsuri pot fi decisive pentru a face divorţul şi fragmentarea familiei mai dificile. Dar totuşi, pachetul acesta atent orchestrat de stimulente și măsuri disuasive nu poate înlocui ceea ce e necesar – un profund consens despre demnitatea şi necesitatea fundamentală a familiei şi a obligaţiilor sacre pe care apartenenţa noastră la familii le plasează în dreptul fiecăruia dintre noi.

Şi atunci de unde vine optimismul meu? Din faptul că am facut greşeli serioase şi vom plăti preţul pentru ele. Aceasta este o perspectivă sumbră, dar, plătind acel preţ, vom fi obligați să recuperăm un sens al lucrurilor pe care l-am sacrificat voluntar, şi care este, poate, cel mai necesar lucru. Cînd spun că nimic nu poate lua locul familiei, afirmaţia asta trebuie luată la adevărata ei valoare.  Sunt din aceia care se tem că „despotismul” statului asistenţial va altera însăşi natura umană, toropindu-ne în pasivitate. Asemenea observatori se tem că nu există cale de întoarcere dintr-un asemenea declin. Eu nu cred asta. Starea de bine nu va putea să se menţină pentru mult timp, pentru că nu va avea echilibrul necesar. O societate liberă, în care fiecare este considerat responsabil de faptele sale se va dovedi a fi, în timp, o şcoală a sufletului – un context în care virtuţile pierdute pot fi regenerate. Oamenii vor recupera semnificaţia familiei încercând, dar eşuând sa trăiască fără ea. În măsura în care noi reuşim să restaurăm libertatea şi responsabilitatea în societate, familia va reveni la viață. Se va dovedi din nou că cel mai bun şi natural vehicul pentru împlinirea celor mai înalte cerinţe ale naturii noastre morale ca ființe create pentru a fi fericite şi împlinite prin bucurie şi muncă de dăruire.

Preluat de la Alianţa Familiilor din România