Fericit este omul care-și va umple casa de copii

Așa am găsit scris în Biblia Ortodoxă Română, în Psalmul 126:5, și mi-a plăcut mult, pentru că vine în directă contradicție cu situația de azi când casele sunt tot mai mari și mai frumoase, dar pustii.

Nu se mai aude așa încurajare/binecuvântare de pe buzele nimănui.Astăzi copiii sunt văzuţi ca o problemă, ca un produs secundar deseori nedorit al relațiilor sexuale, ca o complicație, o povară, un obstacol sau o datorie inevitabilă faţă de „mama natură”, singura modalitate de a perpetua specia sau numele…

Când primul copil avea 10 luni am aflat că eram însărcinată cu al doilea. Îmi amintesc cum am fost la un cabinet ginecologic din Oradea ca să fac o ecografie pentru confirmarea sarcinii. Pentru că nu aveam cu cine să o las pe fetița de 10 luni, am luat-o cu mine cu căruțul. Când am ajuns la ușa cabinetului, m-am bucurat că era destul de spațios așa că am cerut permisiunea să intru cu căruț cu tot, cerere onorată de staff-ul medical. Întrevederea s-a încheiat cu un scurt dialog care s-a derulat cam așa:

– Îl păstrați?

-Da, am răspuns eu mai mult din instinct.

– Dar vedeți că mai aveți unul care încă nici nu merge… a replicat doctorul, uitându-se la fetița din căruț.

Am ieșit din cabinet  repede și abia după aceea în drum spre casă, rememorând dialogul, m-am înfiorat în duhul meu, revizuind oferta pe care mi-o făcuse doctorul: cum adică dacă vreau să-l păstrez? Și dacă nu vreau, atunci ce să fac? Să-l … omor? M-a uluit semantica medicală.

Anii au trecut…nu ne-a fost ușor cu 2 copii mici, trăind în țări străine, printre străini, totuși niciodată nu am regretat decizia de a nu avorta. Cu toate acestea, în inima mea a încolțit gândul evadării; am intrat fără să știu și fără să vreau în rândul mămicilor care abia așteaptă ca propriul copil să împlinească vîrsta potrivită fie pentru creșă, fie pentru grădiniță. În Cehia n-am reușit să le dăm la grădiniță, din cauză că nu cunoșteau limba (ceea ce nu e o problemă pentru copii). În schimb, în America am găsit o grădiniță creștină la 10 minute de mers pe jos. Mă simțeam răsfățată, având în vedere că pe aceeași stradă era și serviciul soțului și grădinița și locuința noastră și biblioteca locală unde îmi plăcea să-mi petrec majoritatea timpului. Vroiam liniște, vroiam timp liber și eram ferm convinsă că soluția ideală era grădinița. Despărțirea de fetele mele în prima zi de grădiniță nu o pot uita și aș prefera să  nu fie printre amintirile mele de mamă. Deși le-am explicat unde mergem, amândouă erau speriate, având înscrisă pe chip aceeași întrebare: de ce? Cu greu am reușit să mă desprind de ele, una plângea, alta urla, iar educatoarele mă asigurau că totul va fi bine. Am ajuns acasă și, în sfârșit, aveam liniște, dar cu stupoare am realizat că îmi pierdusem pacea. Despărțirea de fete dimineața era aproape identică, epuizantă, iar la prânz când le luam, deși educatoarele mă asigurau că lucrurile merg înspre bine, uitându-mă la copiii mei vedeam fețe triste, ochi roșii și umflați de plâns, priviri pierdute, rătăcind dincolo de mine … După maxim o lună am renunțat la grădiniță, iar copiii noștri au revenit la viață. Capitolul grădiniță a mai continuat încă o lună  cu primii doi copii când ne-am mutat în Moldova…

De ce am făcut această succintă incursiune în istoria familiei? Pentru că de la majoritatea mămicilor pe care le-am întâlnit în România, în Cehia, în America și în Moldova  când era vorba de copii se făcea auzit același mesaj: abia aștept anul viitor că unul din copii începe grădinița, iar altul școala și rămân acasă numai cu unul. Sau abia aștept să meargă la grădiniță să fiu mai liberă.

 În cazul meu, lipsa perspectivei divine asupra copiilor m-a determinat să doresc să-i dau pe copii la grădiniță sau școală și să aștept acest eveniment ca pe o ușurare. Cu siguranță că aș fi înțeles mai repede profunzimea binecuvântării dacă aș fi fost dispusă să renunț din timp la planurile mele. Știam teoretic – copiii sunt o binecuvântare de la Domnul, dar nu o vedeam.  Mă gândeam ce fel de binecuvântare este aceasta care mă împiedică să dorm noaptea, să mă odihnesc, să merg unde vreau, să fac ce vreau,  să mă bucur de viață așa cum mă bucuram înainte? Mă temeam să zic că Dumnezeu minte, dar ziceam  în mintea mea că exagerează puțin…

 Nu vreau să mă leg de calitatea grădinițelor, ci de felul defectuos de a înțelege că orice copil este o binecuvântare de la Domnul, adevăr pe care nu l-am înțeles suficient decât după ce am avut cel de-al treilea copil.

Am înțeles că binecuvântarea pe care Dumnezeu urmăreşte să mi-o dea prin copii nu este una neapărat materială, ci mai degrabă spirituală. Am înțeles că durerea, efortul, sacrificiul, nopţile nedormite, scutecele schimbate, grija, toate acestea aveau un scop precis și superior, acela de a mă modela, de a mă face să semăn mai mult cu Tatăl meu ceresc. Am înțeles că trebuie să investesc timp ca să descopăr complexitatea și frumusețea binecuvântării lui Dumnezeu prin copii. Cu fiecare copil pe care l-am avut, capacitatea de a iubi, de a răbda, de a asculta, de a mă bizui mai mult pe Dumnezeu mi s-au lărgit.

Dacă am avea viziunea biblică asupra copiilor, am fi gata să facem tot ce ne spune Dumnezeu cu privire la ei și ne-am bucura de dimensiunea veșnică a binecuvântării de a avea, de a educa și crește copii pentru slava și Împărăția lui Dumnezeu.