Dumnezeu și Iov – Epilog


Încheierea dialogului (Iov 42:1-6)

42 Atunci Iov I-a răspuns Domnului:

2 „Ştiu că Tu poţi face orice lucru şi că nimic nu poate împiedica planurile Tale.
Tu ai întrebat: «Cine este cel ce-Mi întunecă sfatul vorbind fără să cunoască? Într-adevăr am spus lucruri pe care nu le-am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le-am cunoscut.
Tu ai zis: «Ascultă şi voi vorbi! Te voi întreba şi Mă vei învăţa.»
Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.
De aceea mă dispreţuiesc şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.“


Revizuire

Aceasta este a șasea și ultima parte din seria Dumnezeu și Iov. O minunată călătorie pe care am început-o în urmă cu vreo două luni zile, și iată că am avut puterea să o duc la bun sfârșit. În fiecare parte am ales să vorbesc despre o temă anume și să clarific neclaritățile care au existat sau mai există.

În partea de introducere a textului, am prezentat personajul principal – Iov, viața lui și încercarea care urma să vină peste el. Începând de la partea doua, observăm că dialogul dintre Dumnezeu și Iov a început și a luat o întorsătură neașteptată. Dumnezeu vine la Iov și începe să îi vorbească din mijlocul unei furtuni, adresându-i mai multe întrebări cu privire la creația Sa, dar Iov fiind neputuncions nu a putut fi decât un umil ascultător.


Argumentația

Și iată că am ajuns și la finalul acestei relatări, al acestui dialog pe care Dumnezeu îl poartă cu sărmanul om. Copleșit de măreția, splendoarea și sfințenia lui Dumnezeu, se pare că Iov a ajuns în punctul când pur și simplu a cedat fizic și emoțional. Știm din primul capitol al cărții, că Iov era un om neprihănit înaintea lui Dumnezeu, dar atunci ne întrebăm, de ce a trebuit ca el să treacă prin toate aceste încercări? Scopul principal a fost desigur ca această relatare să rămână scrisă pentru noi, să rămână o mărturie vie a faptului că Dumnezeu este creatorul universului, că El deține toată puterea în cer și pe pământ, că El a creat omul și toate animalele care există și că El intervine în mod direct sau indirect în viața acelora care Îl caută sincer, care aleg să creadă în El și să ascultă de Cuvântul Lui. Desigur scepticii au existat dintotdeauna și nu vor înceta să existe, dar eu consider că toate dovezile pe care Dumnezeu le-a lăsat omenirii sunt suficient de multe, de clare și de convingătoare pentru a face pe cineva să își schimbe concepția cu privire la lumea ce ne înconjoară și să ajungă să vadă realitatea așa cum este ea.

Iov a fost un om credincios, un om plăcut lui Dumnezeu, și el a fost astfel pentru că a ales să fie așa! A ales să trăiască o viață curată, sfântă și în conformitate cu adevărul pe care Creatorul L-a revelat omenirii. Dumnezeu nu ne obligă să Îl iubim sau să Îl credem, pentru că aceasta ar sfida propria noastră libertate de alegere și ar încălca propriul cod moral, de aceea El Își dorește foarte mult ca viețile noastre să le trăim împreună cu El și numai așa El ne va binecuvânta, tot astfel cum l-a binecuvântat și pe Iov. Diferența cea mai mare dintre noi și Dumnezeu este faptul că,El poate să trăiască fără noi, dar noi nu putem să trăim fără El! El ne-a creat în așa fel, încât să Îi simțim nevoia, adică să vedem că nu putem trăi o viață fericită fără el. Apoi să Îi căutăm ajutorul aproape în toate lucrurile pentru că, noi nu avem nicio putere, nicio capacitate, suntem slabi și de aceea greșim de multe ori. Și în final, să tindem spre a trăi o viață sfântă și plăcută înaintea Lui! Dar, ca aceste lucruri să fie realizabile trebuie întâi de toate să îndeplinim niște condișii. Iar acestea sunt:


Trebuie ca:

1. Să Îl iubim mai mult decât orice. Dumnezeu ne-a creat fiindcă ne iubește într-un mod necondinționat. Iubirea Lui față de noi a fost și va rămâne întodeauna neschimbată, pentru că El nu se schimbă, în El nu există schimbare! Hristos, când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă care există, le-a răspuns astfel ucenicilor: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22:37).

2. Să Îl credem mai mult decât orice. Nu poți să crezi pe cineva pe care nu îl iubești? De-a lungul Scripturii găsim o mulțime pe afirmații și de relatării a ceea ce s-a întâmplat și a ceea ce va urma să se întâmple. Dumnezeu nu poate să mintă, pentru că El este Însuși Adevărul! Tot ce a afirmat este vrednic de crezare! Când era pe munte și le predica oamenilor Isus a spus că: Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică!” (Ioan 6:47)

3. Să Îl ascultăm mai presus de toate. Degeaba spunem că Îl iubim dacă nu ascultăm de cuvintele Lui! Degeaba susținem că avem credință, dacă nu împlinim ceea ce El a spus! Ultimul și probabil cel mai greu de împlinit sfat este aceasta. Cu cât dragostea noastră va fi mai mare cu atât va fi mai ușor, cu cât ne încredem mai mult cu atât va fi mai benefic pentru noi. Isus a spus astfel: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15)

Dragostea, credința și ascultarea, cele trei lucruri care nu pot exista separate una de alta. Nu te poți apropia de Dumnezeu dacă nu Îl iubești, nu poți să fii un om plăcut dacă nu crezi, căci fără această credință este cu neputință să Îi fim plăcuți Lui, spune Scriptura, iar în final ascultarea este testul practic care adeverește dacă cele două calități se regăsesc cu adevărat în inima, în sufletul și în mintea fiecăruia.


Omul care a schimbat lumea

În prima parte a acestei serii de articole, am făcut o analogie între Iov și Hristos și am observat că există multe asemănări între cei doi dar și multe diferențe, desigur. Cea mai mare diferență cu putință este că Isus nu a fost doar un om, păcătos, ca și Iov, ci a fost Fiul lui Dumnezeu, fără păcat care a venit în lume să aducă vestea cea bună – că El este Hristosul, Mielul lui Dumnezeu care se va da ca jertfă în locul omenirii pentru păcatul omenirii. De la începutul Scripturii vedem că Dumnezeu cât și Isus fac anumite afirmații categorice care descriu atât o trăsătură pe care El o deține cât și o soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor existente pe care omenirea le întâmpină. Acestea sunt:  

“Eu sunt Cel ce sunt!” (Exod 3:14) – 
Pentru prima oară când Moise vorbește cu Domnul, Acesta I se revelează lui, și poporului evreu ca fiind “Cel care există prin Sine Însuși, Cel cu viața în Sine Însuși, Cel care există dintotdeauna, Cel Atotputernic.” Dumnezeu este atât de măreț încât orice nume i-ai pune, nu este suficient care să-L descrie, nu este îndeajuns de complex ca să îl prezinte, de aceea, El este Cel ce este și noi trebuie să acceptăm acest lucru.

“Eu sunt P
âinea vieții!” (Ioan 6:48) – Omul ca să poată trăi, pentru a-și întreține trupul sănătos, are nevoie de hrană aproape zilnic, are nevoie de pâine. Isus ne-a spus că omul nu trăiește doar cu pâine fizică. Nu poți trăi doar ca să te hrănești. Ca oamenii spirituali avem nevoie zilnic de hrană spirituală care să ne țină sufletul în viață. Dacă Isus nu este Cel care te hrănește, Cel la care alergi după hrană, atunci cu siguranță vei muri.

Eu sunt Lumina lumii!” (Ioan 8:12) – Știm de le fizică că întunericul nu are o definiție proprie ci este absența luminii, la fel ca și căldură. Una din cele mai șocante afirmații pe care Scriptura le face este că toată lumea a păcătuit, toată lumea zace în cel rău, toată lumea se află în întuneric. Prin întruparea Sa și prin jerta Sa pe cruce, Isus a adus lumina în lume pentru cei ce vor să trăiască în lumină.

Eu sunt Ușa!” (Ioan 10:9) – Unul din cele mai des întâlnite curente filozofice afirmă că nu contează ce religie ești, nu contează în ce divinitate crezi, că oricum în cer vei ajunge. Iar asta se află în contradicție cu ceea ce Isus afirmă foarte clar, și anume că nu există mântuire înafară de El și nu există nici un alt nume în care poți să fi salvat decât prin El. Nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât pășind pe această Ușă. 

Eu sunt Învierea și Viața!” (Ioan 11:25) – Nimeni dintre noi nu putem crea viața, nimeni nu poate da viața, nimeni nu poate susține viața și nimeni nu poate reveni la viață odată ce a murit. Pe lângă extraordinarul fapt că Hristos poate învia, fizic vorbind, pe oricine din morți, El poate și vrea să restaureze viața în inima celor morți spirituali! El vrea să învie pe cel mort și căzut și să îî ofere o viață nouă, o inimă nouă, ca astfel să devină o faptură cu totul nouă.

“Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” (Ioan 14:6) – Se pare că nu toate drumurile duc în vârful muntului așa cum alții spun și mulți cred. Există multe căi, ce-i drept, dar nici una nu duce acolo unde este Raiul. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să arate oamenilor calea către Împărăția Sa, adevărul divin și să le ofere viață. De aici încolo nu cred că ar trebuie să mai existe nicio îndoială privind aspectul acesta.

“Eu sunt 
Cel dintâi şi Cel de pe urmă!” (Apoc 1:17) – La sfârșitul Scripturii, Isus Îi oferă lui Ioan cea mai mare revelație, și anume cum vor decurge lucrurile când sfârșitul vremurilor este aproape. Ioan fiind copleșit și totodată speriat de ceea ce a văzut și auzit, Isus vrea să îl asigure din nou și să îi spună că nu are pentru ce să se teamă, pentru că El este împreună cu el, că El este Începutul și Sfârșitul, că El este Alfa și Omega, El este Cel ce a fost dintotdeauna și va fi întotdeauna, pentru că El este Dumnezeul cel Veșnic. 


Acum, că am văzut cine este Isus și ce a spus El, este timpul să trecem mai departe și să vedem ce a făcut El:


Jertfa Lui = Mântuirea ta

Această jerftă supremă pe care Mântuitorul a adus-o, nu o putem înțelege și nici aprecia cum se cuvine în timpul acestei vieți și cu mintea pe care o avem acuma. Când vom ajunge în ceruri, atunci totul ne va fi dezvăluit și descoperit pentru noi, atunci va fi momentul când vom înțelege pe deplin și asta datorită faptului că Dumnezeu ne va umple de slava și gloria Sa cea veșnică. Să vedem mai exact suferința prin care Isus a fost nevoit să treacă:

“Biciul pe care soldații romani l-au folosit asupra lui Isus era prevăzut cu sfere mici din fier și cu așchii din os de oaie. Isus este dezbrăcat de hainele Lui și mâinile Îi sunt legate de un stâlp. Apoi este bătut pe spate și pe picioare, fie de un singur soldar, fie de doi – cu rândul. Aceștia își batjocoresc victima. Lovind-I spatele cu toată forța de care sunt capabili, bilele de fier Îi cauzează contuzii adânci, iar oasele de oaie îi sfârtecă pielea și carnea. Pe măsură ce biciuirea continuă, lacerațiile ajung până la mușchii scheletici și produc fâșii de carne sângerândă și tremurândă. Durerea și hemoragia creează condițiile pentru instalarea șocului circulator.

Când centurionul șef constată că Isus este aproape pe moarte, bătaia încetează. Isus, pe jumătate leșinat, este atunci dezlegat și lăat să Se prăbușească pe pavajul de piatră, scăldat în propriul Lui sânge. Soldații romani găsesc că este o glumă foarte bună ca acest evreu provincial Se pretinde rege. Așa că Îi aruncă peste umeri o robă și Îi pun în mână un băț, pe post de sceptru. Dar mai au nevoie de o coroană ca să facă totul complet. Găsesc o ramură flexibilă acoperită cu spini lungi, o împletesc sub formă de coroană și i-o înfig în scalp. Urmează iarăși o sângerare abundentă (scalpul fiind una din cele mai vascularizate părți ale corpului). După ce Îl batjocoresc și îl lovesc peste față, soldații Îi iau bățul din mână și Îl izbesc cu el peste cap, înfingând astfel spinii și mai adânc în scalp.

În sfârșit, când sportul lor sadic îi obosește, smulg roba de pe spatele Lui, dar acesta s-a lipit deja de răni din cauza cheagurilor de sânge și ser, așa că scoaterea ei – întocmai ca scoaterea neglijentă a unui bandaj chirurgical – îi produce răni insuportabile, aproape ca și cum ar fi biciuit din nou. Rănile încep să sângereze iar. Și, din respect pentru tradiția evreiască, romanii Îi înapoiază hainele. După aceea Îi leagă pe umeri o bârnă tranversală a crucii și procesiunea formată din condamnatul Isus, doi tâlhari și plutonul de execuție traversează Via Dolorosa. În ciuda eforturilor Lui de a merge drept, greutatea bârnei și șocul indus de hemoragia internă sunt prea mult pentru El. Se împleticește și cade, iar lemnul aspru al bârnei Îi pătrunde pielea lacerată și mușchii umerilor. Încearcă să Se ridice, dar mușchii Îi sunt forțați dincolo de puterea lor de suportabilitate. Centurionul, dornic să îți termine treaba cât mai repede, alege un nord-african robust, pe nume Simon din Cirena, și îl obligă să-I ducă crucea. Isus îl urmează sângerând și tremurând învăluit în sudoarea rece și lipicioasă a șocului.

Călătoria de aproape șase sute de metri de la fortăreața Antonia până la Golgota se sfârșește. Isus este iarăși dezbrăcat de hainele Lui, cu excepția învelitoarei pentru coapse, care le este îngăduită evreilor. Începe răstignirea. I se dă vin amestecat cu mirt, mixtură ce slujește de anestezic ușor, dar El refuză să-l bea. Simon primește porunca să lase bârna jos, după care Isus este aruncat repede la pământ pe spate, cu umerii lipiți de lemn. Legionarul îi pipăie încheietura mâinii pentru a-I găsi locul potrivit, după care trece un piron pătrat din fier prin încheietură și apoi adânc în lemn; trece grăbit pe partea cealaltă și repetă acțiunea, atent să nu fixeze brațul prea strâns, ci să-I permită o oarecare flexibilitate și libertate de mișcare. După aceea bârna este ridicată și cineva fixează inscripția: “Isus din Nazaret, regele iudeilor” la locul ei.

Acum victima Isus este răstignită. Și când se lasă ușor în jos, atârnând mai greu în cuiele de la încheieturile mâinii, o durere insuportabilă, ca de foc, Îi săgetează prin degete, apoi prin brațe și Îi explodează în creier – cuiele antebrațelor Îi presează nervii medieni. Și când se împinge în sus ca să evite această tortură, întreaga Lui greutate este preluată de cuiele trecute prin picioare, însă urmează iarăși o agonie înfiorătoare cauzată de pironul ce-I străpunge nervii dintre oasele metatarsiene ale picioarelor. Dar acuma apare alt fenomen. Pe măsură brațele Îi obosesc, mușchii Îi sunt cuprinși de crampe puternice, înnodându-i într-o durere sfâșietoare, neîncetată, convulsivă. Atârnând de brațe, mușchii pectorali sunt paralizați și cei intercostali numai pot funcționa. Ca atare, aerul Îi pătrunde în plămâni, dar numai poate fi expirat. În cele din urmă bioxidul de carbon I se adună în plămâni și Îi pătrunde în sânge, intensitatea crampelor cedează parțial. Spasmodic, reușește să se împingă în sus pentru a expira și a inspira apoi aerul dătător de viață. Fără îndoială că în această fază a crucificării a rostit cele șapte propoziții scurte consemnate de evangheliști.

Urmează ore în șir de dureri nesfârșite, de crampe și convulsii puternice, de asfixie parțială, de dureri sfâșietoare cauzate de sfâșierea cărnii de la spatele lacerat, în urma mișcărilor în sus sau în jos pe lemnul aspru. După care începe o altă agonie. O durere adâncă, zdrobitoare în piept, când pericardul I se umple încet cu ser și începe să îi preseze inima. Acum aproape că s-a sfârșit totul – pierderea de lichide din organism ajunge la nivelul critic; inima presată se chinuie din greu să pompeze în organism un sânge greu, gros și vâscos. Plămânii torturați fac eforturi frenetice ca să înghită mici cantități de aer, iar țesuturile puternic dezhidratate îți trimit fluxul de stimuli spre creier. În sfârșit poate permite sângelui Său să moară. Cu un ultim stop de putere, Își mai sprijină picioarele în cuie, inspiră adânc și rostește cel de-al șaptelea și ultimul strigăt: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul”.1 

Dumnezeu întotdeauna a vorbit oamenilor fie direct, fie indirect, iar astăzi ți-a vorbit ție! Mulți Îl acuză pentru motivul că nu se face mai evident, mai vizibil în creația Sa, dacă tot există, însă eu zic că nu este nevoie pentru că vorbele Sale sunt demne crezut și adevărate. Lucrarea lui Dumnezeu pe pământ pentru mulți pare foarte ciudată și inutilă și asta pentru că inimile lor încă sunt împietrite și ochii încă sunt acoperiți de întunecimea păcatului. Nu poți să vezi atâta timp cât ești orb, nu poți să auzi atâta timp cât ești surd, nu poți să înțelegi atâta timp cât mintea este întunecată și nu poți să trăiești atâta timp cât ești departe de Dumnezeu. Cuvântul Lui te schimba, viața Lui te motivează iar învierea Lui te va mântui dacă vei veni la El și vei crede că El este cine este și că a făcut ceea ce a făcut. Ruga mea înaintea lui Dumnezeu este și va rămâne ca harului Lui să atingă cât mai mulți oameni și adevărul Său să fie din ce în ce mai cunoscut! Slăvit să fie Numele Lui în veci! 

 “Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:31)

Articole recomandate: