Drumurile întotdeauna se întorc de unde au plecat

Această istorie a fost realizată în cadrul campaniei social-culturale „Puterea Generațiilor”, desfășurată de Fundația Dorcas Moldova cu scopul de a descoperi tradițiile conservate de-a lungul timpului, valorile transmise prin generații și oamenii, care, zi de zi, aleg să trăiască potrivit cu acestea și să-i învețe pe copiii lor să facă la fel.  

Fiecare țară își are istoria ei, oamenii care o scriu și tradiții care se transmit din generație în generație, de la mamă la fiică, de la tată la fiu, iar apoi, copiii îi învață pe copiii lor cum a fost  viața pe vremea bunicilor. În așa mod, se conservează tradițiile și valorile și se păstrează vie aducerea aminte a lor.

Pe măsură ce înaităm în timp, multe dintre tradițiile de altădată devin istorie, valorile se schimbă, iar viața capătă o nouă dimensiune. Apare întrebarea firească – dar ce s-a păstrat? Ce a ajuns până la noi și care este legătura între generația de ieri și cea de azi?

Am decis să vizităm câteva localități din țară și să descoperim oamenii simpli, să le cunoaștem  istoria, tradițiile și valorile care s-au transmis de la o generație la alta.

Să facem cunoștință cu oamenii

Am făcut prima vizită în satul Cenușa – sat pitoresc, așezat pe malul Răutului, cu dealuri și văi, cu oameni frumoși și buni la inimă. Aici am cunoscut-o pe Vera Scurtu.

Am intrat pe o poartă modestă, pe care anii și-au lăsat amprenta. Am găsit o casă cu ușa larg deschisă și oameni cu un zâmbet de bun venit, dornici să-și împărtășească istoria. Era o casă tipic moldovenească, cu prispă și două trepte largi din piatră, cu tindă și două camere alăturate care se deschideau spre exterior prin două geamuri mici, din lemn. Casa era înconjurată de o curte largă și plină de viață.

S-a născut în 1946, la începutul anilor de foamete, care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, în satul Soroneț, raionul Florești. Au fost șapte copii la părinți – șase fete și un băiat.

Împreună cu soțul ei, Valentin, au crescut șase copii – cinci fii și o fiică. Acum a pășit în al 78-lea an al vieții sale și se bucură de 15 nepoți și 12 strănepoți.

„Trei feciori și fiica trăiesc peste hotare, numai doi dintre fiii mei trăiesc lângă mine – unul aici în sat, iar altul într-un sat vecin. Vin mai rar pe acasă, nu au posibilitate”, spune Vera Scurtu.

De 27 de ani, împarte văduvia cu copiii și familiile lor, cu rudele care au rămas lângă ea și cu oamenii care sunt dispuși întotdeauna să schimbe sfaturi și  vorbe bune.

Am găsit-o acasă pe Tatiana, unica fiică în familie, împreună cu soțul Daniel, român de origine, și copiii – Andreea, Ruben și Emanuel. Nu au mai fost acasă de șapte ani, iar acum au venit cu întreaga familie, pentru ca să renoveze casa părintească și s-o pregătească pentru iarnă – o atitudine nobilă, un lucru frumos și demn de apreciat.

Amintiri din copilărie

„Am trăit bine, nu am simțit foamea. Părinții s-au îngrijit ca familia noastră să nu ducă lipsă de nimic. La noi în sat, a fost liniște și oamenii aveau din ce să trăiască”, mărturisește Vera Scurtu.

Pe atunci, nu era internet, nici telefoane, și rar care avea un televizor. Nu aveau de unde să ia idei pentru diverse jocuri și activități cum avem noi azi, însă acest lucru i-a motivat să-și dezvolte imaginația. Obișnuiau să se adune cu copiii din mahala și să organizeze jocuri pe care le inventau în mare parte ei înșiși. Copilăria le-a fost vie și colorată.

„Făceam păpuși din pănuși și le îngropam la crucea drumului, apoi așteptam să ploaie”, își amintește Vera Scurtu. „Mai jucam și jocuri pe care le joacă și azi copiii. Eram mai uniți atunci, petreceam mai mult timp împreună.”

A absolvit șapte clase la școala din sat, iar după aceea, de la 14 ani, a lucrat alături de părinți la colhoz timp de 30 de ani.

„Țin minte cum mama și bunica mă învățau să țes covoare. Le țeseam și le vindeam oamenilor din sat. Pe atunci, toți aveau covoare în casă. Mai croșetam horboțele, pe care le  foloseam la împodobirea pernelor.”

A învățat-o și pe fiica ei, Tatiana, și pe nepoțelele ei arta croșetatului, doar că astăzi, puțin se mai practică asemenea tradiții.

Casa părintească – acolo unde dorul se topește în amintiri

Aici, gândul și cuvântul se întâlnesc – gândul la părinți și cuvântul pe care și-l spun cu mare drag atunci când copiii le pășesc pragul casei.

Aici se naște viața și tot aici se scrie istoria, de aici pornesc rădăcinile și tot aici se întorc toate drumurile.

Aici, ușa casei va rămâne mereu deschisă pentru cei care au plecat să-și croiască o cale în viață. Tot aici, inimile părinților vor bate pentru copiii lor, iar ochii vor privi mereu prin geam,  așteptând ca ei să le deschidă poarta.

Departe de casă – cu gândul la ea

Uneori, drumul vieții te duce acolo unde nu vrei să pleci. Se întâmplă că provocările vieții te trimit departe de casă, pentru a le putea face față. Așa s-a întâmplat și cu familia Tatianei.

După ce a absolvit școala din sat, a lucrat împreună cu părinții ei.  Dorea mult să-și continuie studiile, dar n-a avut posibilitatea aceasta. Avea 16 ani pe atunci. A lucrat în domeniul croitoriei un timp, iar curând după aceea, s-a căsătorit cu Daniel. După cinci ani de căsnicie, au plecat în Germania.

„Am plecat pentru copiii noștri. Doream să le oferim posibilitățile pe care nu le-am avut noi. Pe atunci, o aveam doar pe Andreea, iar Ruben și Emanuel s-au născut în Germania. Desigur că ne-a fost dor de casă și de mama, dar am luat cu noi învățăturile, dragostea și sfaturile ei”, continuă istoria Tatiana. Acum, Andreea învață în clasa a 8-a, iar Ruben și Emanuel au câte 8 și 4 ani.

„Lucrul pe care îl apreciez cel mai mult la bunica este faptul că a crescut șase copii, puterea și rezistența pe care a arătat-o de-a lungul anilor și sfaturile ei. Mama m-a încurajat mereu să continui să învăț”, spune Andreea.

Chiar dacă nu s-au născut în Moldova, Ruben și Emanuel se simt bine la bunica, doar că nu au reușit încă să-și facă prieteni aici.

„Cea mai mare valoare este Dumnezeu”  

„I-am învățat întotdeauna să aibă grijă de persoanele dezavantajate, de vârstnici și de cei care se află în nevoie, să fie oameni de cuvânt, pe care te poți baza oricând”, spune Daniel.

„Eu pot să le spun: „Să nu furi”, dar vreau ca ei să facă lucrul acesta pentru că Dumnezeu spune asta. Dorim să dezvoltăm în copiii noștri dragostea și respectul față de Dumnezeu și față de oameni. De aici pornesc toate celelalte valori”, încheie istoria Daniel.

Un lucru aș dori să menționez la încheiere – oamenii vin și pleacă, o generație urmează altei generații, tradițiile fie sunt păstrate, fie devin istorie, însă ceea ce va rămâne sunt amintirile din casa părintească și timpul petrecut împreună cu familia.  O generație este puternică și dăinuiește prin relații, dragoste, unitate și valori.

Dorcas Moldova este o organizație non-guvernamentală, afiliată organizației internaționale Dorcas cu sediul în Olanda, care activează în R. Moldova începând cu anul 2003, având prezență în 70 de localități din 15 raioane ale țării. Organizația promovează valoarea și demnitatea omului, ajută comunitățile să îngrijească de persoanele în etate și de cei aflați în nevoie.