Ce deosebire există între pastor și presbiter?

Întrebare: 

Aveți vreun articol despre diferența dintre pastor și presbiter? Dacă nu, ați putea pe scurt să îmi dați un răspuns?  

Nu există încă pe site-ul nostru un astfel de articol și aș fi putut da un răspuns scurt, dar este mai greu de făcut aceasta și mă tem că nu voi putea să mă fac suficient de clar printr-un răspuns scurt. De aceea am ales mai întâi să fac un studiu în Noul Testament și să văd felul cum sunt folosiți aceste doi termeni și în acest articol voi prezenta rezultatele. 

 

Cine sunt presbiterii? 

 

Cuvântul PRESBITER îl gâsim în traducerea D. Cornilescu a Bibliei de 18 ori în acel sens la care ne referim noi și în acest articol, adică ca și slujitor al Bisericii. Este de mențonat că în traducerea Bisericii Ortodoxe (http://www.bibliaortodoxa.ro) peste tot grecescul PRESBITEROS a fost tradus cu românescul „preot”, ceea ce este o gravă eroare. Este o mare deosebire dintre acești doi termeni. Cuvântul grecesc pentru preot este ιερευς. Se pare că a fost tradus intenționat așa pentru îndreptățirea învățăturii despre preoția sacramentală. În Noul Testament grecesc cuvântul PRESBITEROS este folosit mai des, de 66 de ori, dar este și cu referință la bătrânii lui Israel din sinagogi sau din Sinedriu, adică depășește limitele studiului nostru și nu se referă la liderii din biserică, de aceea nu mă voi mai opri la explicația celorlalte texte. Cuvântul „presbiter” din limba română este o împrumutare a cuvântului grecesc πρεσβυτερος  care tradus înseamnă bătrân și se referă la un conducător căruia datorită vârstei și experienței i-a fost încredințat rolul de administrare publică. A mai fost folosit aceste termen și pentru soli, adică ambasadori. 

 

Termenul este foarte des folosit în cartea Faptele Apostolilor și din capitolul 11 deja ne spune că în Ierusalim existau presbiteri și ei aveau autoritate deopotrivă cu apostolii. În capitolul 14 este scris că Pavel cu Barnaba pe unde mergeau și plantau biserici, înainte ca să plece rânduiau, adică ordinau presbiteri, acestora fiindu-le lăsată în grijă conducerea bisericii locale. Când au venit unii din Ierusalim și propovăduiau în biserica din Antiohia că nu este suficient pentru creștini să creadă în Isus, ci mai trebuie să se și taie împrejur dacă vor să fie mântuiți, atunci Pavel și Barnaba au mers la Ierusalim ca să se sfătuiască cu apostolii și presbiterii de acolo. Deci, toți ceilalți lideri spirituali ai bisericii din Ierusalim erau numiți presbiteri și toți ei, deopotrivă cu apostolii, au luat parte la rezolvarea acestei dispute teologice și când au trimis hotărârea lor într-o scrisoare, care era semnată de presbiterii din Ierusalim deopotrivă cu apostolii. 

 

Ce slujire făceau presbiterii? 

 

Este foarte relevant în acest sens capitolul 20 din cartea Faptele Apostolilor, unde este descrisă întâlnirea lui Pavel la Milet cu presbiterii bisericii din Efes. Iată ce le-a zis lor Pavel: 

 

Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. (Fapte 20:28)

 

În pasajul citat apostolul Pavel îi numește pe presbiteri și „episcopi”, adică supraveghetori, căci aceasta înseamnă cuvântul episcop și se referă la responsabilitatea lor de a supraveghea turma, adică biserica locală din care fac ei parte. Azi, când ne referim la episcop, ne gândim la cineva care este pus să conducă peste o asociație sau uniune de biserici, adică unul care conduce peste mai mulți păstori. În Noul Testament, însă, termenul acesta de episcop era aplicat tuturor presbiterilor și se referea nemijlocit la responsabilitatea lor de a supraveghea asupra bisericii. Tot în textul citat anterior vedem că responsabilitatea presbiterilor era și aceea de a păstori Biserica Domnului, exact ceea ce fac pastorii de azi și ce se așteaptă de la ei. 

 

Apostolul Petru s-a trecut și pe sine în lista presbiterilor și în prima sa epistolă a scris următoarele: 

 

Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţire, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei. (1 Petru 5:1-4) 

 

Apostolul Petru indică iar la aceleași două responsabilități importante pe care le aveau presbiterii: paza (adică supravegherea) și păstorirea. Prin faptul că se autonumește presbiter, Petru ne confirmă încă o dată că acesta era un termen folosit pentru toți conducătorii din biserică. 

 

După ce au plantat bisericile din Creta, la plecare, apostolul Pavel l-a lăsat acolo pe Tit ca să pună în rânduială ce mai era de rânduit și să așeze presbiteri în fiecare cetate, adică în fiecare biserică locală. În capitolul 1 a acestei epistole apostolul îi oferă lui Tit o listă cu calitățile pe care trebuie să le întrunească cei ce vor fi ordinați ca și presbiteri, adică conducători ai bisericii. Din lista acestor calități ne putem da seama de responsabilitățile care le reveneau lor și anume: administrare, consiliere, învățătură și înfruntarea potrivnicilor, adică apologetică. Toți acești presbiteri din Creta aveau să slujească sub conducerea lui Tit, tot așa cum cei de la Efes slujeau sub conducerea lui Timotei. 

 

Lăsându-l pe Timotei la Efes să conducă biserica de acolo, apostolul Pavel l-a învățat în prima epistolă cum să procedeze cu presbiterii din acea biserică și iată ce anume i-a spus: 

 

Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora. Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate”; şi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.” Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte şi să nu faci nimic cu părtinire. Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora; pe tine însuţi păzeşte-te curat. (1 Timotei 5:17-22) 

 

Deci, presbiterilor, sub conducerea lui Timotei, le era încredințată cârmuirea diferitor activități din biserică, dar tot presbiteri se numeau și cei care se osteneau cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dădeau altora, ceea ce azi fac pastorii. Cu alte cuvinte, pastorii sunt aici numiți tot presbiteri. Mai aflăm de aici că presbiterii erau cinstiți cu suport financiar care le era acordat de către biserică și, apostolul Pavel zice că celor care se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dau altora să le fie acordată o cinste dublă, adică un suport dublu. 

 

Cine sunt păstorii? 

 

Spre deosebire de presbiter, cuvântul „pastor” ca și substantiv care se referă la un slujitor al bisericii, îl găsim o singură dată în Noul Testament: 

 

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:11-12) 

 

Mulți ceretători ai Bibliei consideră că păstori și învățători aici se referă la aceeași slujbă. Oricum, aici sunt trecute în listă diferite slujiri din biserica lui Hristos, dar, cum am văzut și anterior, toți slujitorii care îndeplineau aceste slujbe se încadrau perfect sub termenul de presbiteri. 

 

Concluzie

 

Termenul presbiter este folosit pe larg în Noul Testament și în biserica primară cu referire la toți slujitorii din biserică, indicând la poziția lor de conducere. Păstorirea era una din responsabilitățile presbiterilor, tot așa cum era și supravegherea bisericii, propovăduirea și învățarea creștinilor. Toate aceste lucrări le fac azi și cei care sunt numiți păstorii și, deci, toți păstorii sunt presbiteri, dar nu toți presbiterii sunt păstori, căci unii îndeplinesc și alte slujbe. Bisericile azi obișnuiesc să folosească mai mult termenul de pastor decât de presbiter și în felul acesta există pastor senior, pastor asistent, pastor de misiune, pastor pentru școala duminicală, pastor de tineret etc. De fapt, toți aceștia în biserica primară ar fi fost numiți presbiteri. Eu personal nu văd nici o greșeală și nici o problemă în aceasta. Pe vremea Uniunii Sovietice liderii bisericilor baptiste erau numiți de alții și ei singuri tot se numeau cu termenul de presbiter.  

 

Cred că se face necesară aici și amintirea faptului că una din ramurile protestante este Biserica Presbiteriană (http://en.wikipedia.org/wiki/Presbyterianism) care și-a luat denumirea, pentru că este guvernată de adunarea presbiterilor. 

 

Sunt curios să aflu și invit cititorul să scrie ce crede despre deosebirea dintre pastor și presbiter? 

Articole recomandate: