Deportările, rana încă deschisă a Basarabiei

Peste 8300 de persoane, victime ale deportărilor şi foşti deţinuţi politici, vor primi pe parcursul lunii iulie ajutor material unic, oferit de Guvern, în valoare de 500 de lei. Suma totală alocată în acest scop este 4,15 milioane de lei. Evident este un lucru demn de apreciat, dar nu putem trece cu vederea că țara noastră a trecut prin mari încercări și a fost un adevărat experiment pentru regimul comunist, care tocmai a fost reabilitat de Curtea Costituțională.

Dar nu cred că cei de la Curtea Constitituțională nu știu că acum 72 de ani în urmă în noaptea de 12 spre 13 iunie în Basarabia începea cumplitul val de deportări în Siberia. Bolşevicii aveau să continue astfel, pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951), cu o atrocitate greu de imaginat, să distrugă capitalul uman valoros de pe acest nedreptăţit teritoriu românesc, pentru ca apoi să-şi manifeste nestingherit autoritatea. Rămasă ca un copil fără mamă, căci armata română fusese evacuată în grabă, după ultimatumul URSS din iunie 1940, Basarabia avea să treacă, în mai puţin de un an, prin cea mai groaznică perioadă din întreg decursul istoriei sale sub dominaţie rusească de până atunci. În opt ani (1940-1941 şi 1944 -1951), sovieticii au organizat şi pus în practică trei valuri masive de deportări, un plan bine gândit, prin care, susţin istoricii, Moscova urmărea să „rezolve“ atât problema naţională, cât şi cea spirituală. Cifrele oficiale arată că 550.000 de oameni au fost ridicaţi cu brutalitate din casele lor şi duşi în lagăre de muncă forţată în Siberia şi în Kazahstan. Mulţi s-au prăpădit pe drum. Practic, au fost deportaţi toţi cei incomozi regimului sovietic prin mentalitate, prin nivelul de trai şi prin idealurile de care erau călăuziţi: reprezentanţii clerului, intelectualii, gospodarii satelor, foştii funcţionari ai administraţiei româneşti, ziarişti, foşti ofiţeri în armata română.

Consecinţele deportărilor? O Moldovă în care comunităţile, rămase fără „ancorele“ lor (preoţi, profesori, învăţători, funcţionari), au putut fi mult mai uşor reduse la tăcere, manipulate şi deznaţionalizate.

Practic, n-a fost localitate din Moldova care să nu fi avut măcar 10 familii deportate. Era un plan bine pus la punct de sovietici. Deportările se făceau proporţional cu numărul de locuitori din fiecare sat. Ştiu că din satul meu au fost deportate în Siberia chiar zece familii. Drama deportărilor, chinurile cumplite prin care românii basarabeni au fost obligaţi să treacă sunt răni încă deschise, iar supravieţuitorii povestesc şi acum cu groază şi cu frică despre zilele acelea. Nici măcar războiul, nici foametea ce a urmat n-a distrus atâtea familii, n-a marcat atâtea destine de copii, n-a cuibărit atâta frică în sufletele oamenilor.

Alte două valuri de deportări au avut loc pe 5-6 iulie 1949, respectiv pe 31 martie-1 aprilie 1951.

Azi, deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la obţinerea independenţei de stat în Republica Moldova, simpla pronunţare a cuvântului „Siberia“ stârneşte amintiri dureroase, lacrimi şi, mai ales, frică. O frică strecurată parcă în fiecare fibră, în fiecare por, de care oamenii nu reuşesc să scape. Frica Siberiei, aici, în Basarabia, e vie, e ca o rană deschisă şi acum, la 20 de ani de la independenţă. Doar că acest lucru nu vrea să îl înțeleagă toți cei care încă votează pentru partidul comunist. Pentru că în numele acestui partid unul din principalul organizator al deportarilor din Basarabia și Bucovina Sergo Goglidze cu multă ură a început politica de epurare din țara noastră. Numai că sfârșitul călăilor este tragic.

Biblia spune că ce semănăm aceea și culegm. Goglidze a fost ucis foarte curând după ce a organizat teroarea în numele partidului comunist. Așa le-a fost sfârșitul tuturor care au lucrat fărădelege. Dumnezeu să ne ajute să învățăm din greșelile istoriei și să condamnă răul și să îl scoatem din țară, dacă dorim ca să avem o țară prosperă.

Articole recomandate: