De ce oamenii nu mai trăiesc atât de mult?

0
1270

„De ce Adam a trăit 930 de ani, Set – 912, iar omul modern atât de puțin?”

Din cauza naturii păcătoase a omului.

Cartea Genesa relatează, printre ale evenimente:  creația, căderea omului în păcat și potopul. Înainte de potop Dumnezeu a afirmat:

„Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui.
Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.” (Genesa 6:1-6,11)

Iată ce spune Dumnezeu despre om în acea perioadă:
-Duhul Lui nu va rămâne (nu se va lupta, nu va stăpâni) pururi în om,
-omul nu este decât carne păcătoasă,
-din motiv că omul are o natură păcătoasă – durata vieții lui va fi de 120 ani,
-răutatea omului era mare pe pământ,
-toate gândurile omului erau îndreptate numai spre rău,
-pământul era stricat căci orice făptură (inclusiv omul) își stricase calea pe pământ.
Se pare că Dumnezeu a scăzut limita de viață până la 120 de ani din cauza răutății omului și a modului stricat de viață a acestuia. Dumnezeu a fost mâhnit din cauza acestui mod de viață. Motivul din care pământul este stricat este însăși stricăciunea oamenilor.

Viața omului pare a fi limitată până la 80 de ani.

„Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina feţei Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.  Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm. Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine?  Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!  Întoarce-Te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă de robii Tăi!  Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta, şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom înveseli. Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâţia ani cât am văzut nenorocirea!” (Psalm 90:8-15

Anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai tari, la 80 ani.
Psalmistul însă face referire nu la durata vieții, ci la calitatea ei. Îndemnurile pe care ni le dă psalmul sunt de a ne „număra bine zilele” ca să nu avem regrete după trecerea lor.

Căderea în păcat a omului reprezintă o degradare.

Iată ce scrie în cartea „Creaționismul științific”:

„Păcatul a intrat în lume când omul a pus pentru prima dată la îndoială, și apoi a respins, Cuvântul lui Dumnezeu, în grădina Eden. Și moartea a venit în lume când păcatul a intrat în lume. Dumnezeu a fost nevoit să-i spună lui Adam:„ …blestemat este acum pământul din pricina ta… căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Genesa 3:17-19). Elementele fizice de bază („țărâna pământului”) au fost de aceea supuse blestemului, și toată suflarea  care a fost făcută din acele elemente a fost de asemenea blestemată.
Pasajul clasic al Noului Testament cu privire la acest subiect este Romani 8:20-22:
„Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.  Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.”
Această „robie a stricăciunii” universală nu poate fi altceva decât principiul universal pe care oamenii de știință l-au adoptat în cele din urmă ca pe o lege a lor, Cea de-a doua lege a termodinamicii. În același fel, „odihna” lui Dumnezeu de la sfârșitul operei sale de creare și facere a tuturor lucrurilor (Genesa 2:1-3), împreună cu susținerea providențială a creației Sale de atunci încoace (Neemia 9:6), trebuie să constituie principiul universal care acum este cunoscut ca Prima lege a termodinamicii, Legea conservării masei și energiei.”

Legea a doua a termodinamicii spune că energia trece într-o formă de energie nerecuperabilă (ce nu poate trece într-o altă formă).