Ce învaţă familia naturală

Împărţirea responsabilităţilor

Copiii au multe ocazii de a-și urmări mamele şi taţii lor cum cooperează in rezolvarea sarcinilor care necesită abilităţi şi perspective diferite. Unul dintre exemplele cele mai clare este îngrijirea copiilor. În timp ce multe responsabilităţi (precum schimbatul scutecelor, îmbrăcarea, alinarea) pot fi efectuate atât de mamă, căt și de tată, alăptarea rămâne a fi un rol exclusiv atribuit doar mamei și el joacă un rol principal în limbajul de comunicare dintre mamă şi copil. Taţii sunt adesea profesorii de joacă şi cei care îşi asumă riscuri. Chiar şi dintre sarcinile care pot fi efectuate de către ambii părinţi, bărbatul şi femeia adesea se “specializează” alegând unele sarcini şi renunţând la altele. Împărţirea responsabilităţilor este percepută de copil drept rezultatul unui angajament reciproc al celor doi părinți făcut pentru binele copilului lor, şi dorinţa de a-şi folosi talentele şi interesele lor unice în procesul de creştere a copilului lor cât mai bine posibil. Principiul creştin care stă la baza conceptului de împărţire a responsabilităţilor este unitatea, atât unitatea unui singur trup, care ţine de obligaţiunile de căsătorie, dar şi unitatea în trupul lui Hristos. Dumnezeu ne dă o imagine excelentă a acestui principiu de diversitatea a rolurilor şi unităţii de scop la locul de muncă în biserică: “Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup – tot așa este și Hristos” (1 Corinteni 12:12). În natura lui Dumnezeu Însuşi se reflectă acest principiu: în Sfânta Treime, cele trei persoane distincte au roluri diferite, deşi ele sunt una.

Sprijinul reciproc

Atunci când copilul urmăreşte modul în care sunt împărţite responsabilităţile, el/ea vede de asemenea că fiecare părinte aşteaptă de la celălalt să-şi facă partea lui. Copilul este martor a felului în care părinţii manifestă încredere reciprocă în perioadele de stres, cum ar fi situaţiile de urgență sau de durere sau cele de boală. Copilul vede că fiecare părinte este dispus să se încreadă în сelălalt, fiind şi el demn de încredere pentru partener, chiar dacă nici unul din soţi nu are control real asupra celuilalt(cum spre exemplu, un angajator îl are asupra unui angajat). Copilul învaţă că este posibil să-ți pui încrederea într-o persoană pentru că acea persoană și-a luat benevol angajamentul de a fi o persoană de încredere.

Lipsa egoismului

Copiii văd în mod constant exemple când un părinte renunţă la сerințele personale, interese dorite în favoarea celuilalt. De multe ori, de exemplu, unul din părinţi va alege să stea cu copiii pentru a oferi celuilalt părinte posibilitatea de a participa la un eveniment special. Copilul vede că fiecare părinte înţelege şi simte nevoile celuilalt, chiar şi în situaţiile cînd ele pot fi destul de diferite. Copilul mai vede cum părinţii se lipsesc ei înşişi de anumite lucruri pentru a-i oferi îngrijirea necesară. Biblia ne prezintă un model perfect de renunţare la nevoile personale în sacrificiul lui Isus Hristos: „Noi am cunoscut dragostea Lui pentru ca El Și-a dat viața pentru noi, și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați”(I Ioan 3: 16).

Administrarea resurselor

În fiecare familie sunt resurse care trebuiesc împărţite (bani, timp, folosirea mașinii, etc.) Ambii părinţii trebuie să-şi încurajeze copilul să se împartă cu alţii, dar în același timp ei înşişi trebuie să fie un exemplu de dăruire. Părinţii demonstrează un mod şi mai profund de dăruire – cum ar fi împărtăşirea sentimentelor, planurilor, viselor, încercărilori şi succeselor – pe scurt, o viaţă de dăruire reciprocă, chiar dacă copilul vede că părinţii sunt două tipuri de persoane foarte diferite. Învăţătura creştină de împărtăşire/administrare se extinde de la familie la societate, şi o avem în exemplu cunoscut al primei comunităţi de credincioși din Ierusalim: nu a existat nici o persoană nevoiaşă printre ei, pentru că toţi cei care erau proprietari de terenuri sau case le vindeau și aduceau veniturile din vânzări şi le puneau la picioarele apostolilor, şi ei le distribuiau fiecăruia după nevoi. (Fapte 4: 34-35).

Simţul responsabilităţii

Responsabilitatea este “cealaltă parte a monedei”când vorbim de încrederea reciprocă; când un părinte şi-a asumat o responsabilitate sau un rol în familie şi el/ea o îndeplineşte cu fidelitate, făcând tot ce poate el mai bine. Părinţii învaţă şi aşteaptă de la copil să fie responsabil în sarcinile casnice şi temele de casă. Ei de asemenea îşi învață copilul să-şi folosească talentele şi abilităţile personale în îndeplinirea unei sarcini, şi tot el să fie mândru de realizările personale.

Devotamentul

Devotamentul este determinarea unei persoane de a rămâne alipit de ceva sau de cineva în ciuda circumstanţelor nefavorabile sau tentaţiilor. Fundamentul familiei naturale este legământul de căsătorie – un angajament pe viață între un bărbat şi o femeie, având statut juridic, social şi spiritual. Când semnezi acest angajament de bunăvoie nu ştii nimic din ceea ce poate aduce viitorul. Din angajamentul reciproc al părinţilor reiese şi devotamentul lor faţă de copii. Copiii, la rândul lor, învaţă să-şi asume angajamente față de familia lor (şi mai târziu față de alți oameni, proiecte, grupuri, etc.) ca sursa lor de securitate şi creştere, ca obiectul afecţiunii şi devotamentului lor. Conceptul biblic al devotamentului în căsătorie este conţinut în exclamaţia profetică a lui Adam atunci când a văzut-o pe Eva pentru prima dată, “deaceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mamă sa, se va alipi de nevasta sa și se vor face un singur trup”(Geneza 2: 24). Ideea este a unui atașament permanent, probabil chiar mai bine exprimată în traducerea King James a Bibliei care spune ” SE VA LIPI” în loc de “A SE ALIPI ”. Cu toate acestea, ideea devotamentului faţă de o persoană își are principală întrupare în caracterul Divinității. Dumnezeu este creatorul legământului şi El niciodată nu va renunţa la angajamentul Său faţă de noi: “niciodată nu te voi lăsa, nu nici un chip nu te voi părăsi”(Evrei 13: 5). “Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, pentru că nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2:13).

Stăpânirea de sine

Pentru ca o familie să prospere, partenerii de căsătorie trebuie să înveţe auto-controlul când au de a face cu conflicte inevitabile, care apar între bărbați și femei datorită nevoilor fizice diferite, a modului de relaţionare, stilului de viaţă etc. Deoarece copiii sunt foarte sensibili la conflicte, ei vad cu ușurința că sentimentul lor de siguranţă depinde de capacitatea părinţilor lor de a gestiona conflictul prin stăpânirea de sine. Apostolul Pavel ilustrează rolul crucial al acestei calități de caracter descriind cum va arăta societatea fără ea în viitor: “Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3: 2-4). Începem să vedem devastarea pe care o aduce violența în familie, în timp ce opusul ei, stăpânirea de sine, este tot mai desconsiderată în societatea noastră.

Purtarea de grijă

Un copil învață această importantă abilitate prin modul diferit în care este îngrijit de mamă şi de tată. El/ea vede deasemenea cum părinții îngrijesc unul de altul în moduri potrivite nevoilor fiecăruia din ei în parte. Practic toate abilităţile de ingrijire ale unei persoane sunt învăţate în copilărie, şi acestea formează o parte vitală a capacității acelei persoane de a se îngriji mai târziu de propriii lui copii, de soţul/soţia şi părinţii îmbătrîniți. Aceste calităţi sunt deasemenea necesare pentru a ajuta oamenii din afara familie care necesită îngrijire, de exemplu, vecini în vârstă, victimele accidentelor, copiii fără familie sau clienții care necesită îngrijire de ordin profesional. Pavel vorbeşte despre acest model de purtare de grijă în felul lui de slujire față de Tesaloniceni: “Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.” (I Tesaloniceni 2: 7). Într-una din profeţiile lui Isaia despre lucrarea lui Isus pe pământ, el ne oferă modelul de purtare de grijă a unui păstor, exemplu ce serveşte ca fundament ideologic pentru multe dintre serviciile sociale din zilele noastre: “El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi blând oile care alăptează.” (Isaia 40:11). (traducere Alina Druţă)