Ce este păcatul?

Nici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie“ (Marcu 7.21-22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într-un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte din zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fără păcat, în comunicare cu Dumnezeu! Dar s-a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care-i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3.4-5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i-ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului – locul nestingheritei fericiri şi bucurii – fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l-a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S-a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3.16).

Numai Domnul Isus Hristos poate să ne ierte păcatele noastre și odată Cel primești în viața ta, devii copilul Său și El promite că nu va lăsa pe cei ce ascultă de Cuvântul Său. Când ai siguranța că ești copilul Său, știi că vei avea viață veșnică și nimeni nu va putea să-ți răpească aceast cadou. Alege viața fără păcat – alege viața cu Dumnezeu.