Ce este familia naturală

Dumnezeu binecuvântează familia plăcută LuiFamilia naturală începe cu relaţia de bază dintre un bărbat şi o femeie. Anume acest gen de relaţie este “naturală” pentru că se bazează pe modelul/designul natural al fiinţelor umane. Această relaţie mai este şi “supranaturală” pentru că a fost creată si sfinţită (pusă deoparte) de Dumnezeu. Geneza 1:27 ne spune că “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Chipul lui Dumnezeu imprimat în noi este legat întrun mod intim de această natură duală a speciei noastre. Plus la toate, instituţia familiei însăşi a fost fondată direct de Dumnezeu. După fiecare etapă a creaţiei, începând cu ziua a 3-a, Dumnezeu spune că “lucrul acesta este bun,” ca în cele din urmă, după ziua a 6-a să spună că “iată că erau foarte bune.” Totuşi, când prezintă detaliile creaţiei lui Adam, Dumnezeu specifică că “nu este bine ca omul să fie singur,” după care imediat spune că, “am să-i fac un ajutor potrivit pentru el,” şi o crează pe Eva din coasta lui Adam. Separarea unuia în două este urmată în scurt timp de re-unirea celor doi într-un singur trup: Deaceea va lăsa omul pe mama sa şi pe tatăl său, şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup. (Gen.2:24)  Adam o numeşte pe Eva “femeie(în engleză nevastă)” chiar de la prima lui adresare către ea, iar Dumnezeu o numeşte femeie(nevastă) de la creaţia ei. (Gen. 2:22), recunoscând preexistenţa relaţiei de căsătorie. Cel puţin dintrun singur punct de vedere, relaţia bărbat-femeie reprezintă chipul lui Dumnezeu menţionat în Gen.1:27. Deasemenea căsătoria creştină, un legământ cu Dumnezeu, este întradevăr o relaţie dintre 3 părţi, care Îl are pe Dumnezeu în calitate de persoană centrală, ce-i sfinţeşte pe cei doi. Dumnezeu stabileşte şi dimensiuni sociale pentru sfinţenia căsătoriei, şi anume o pune deoparte sub autoritatea/jurisdicţia Sa pentru a oferi relaţiilor sexuale stabilitate şi siguranţă. Astfel, sexualitatea umană, această forţă puternică care provoacă multă durere în afara căsătoriei (sarcini nedorite, boli sexual-transmisibile, violuri, abuzul copiilor, prostituţie, dependenţa pornografică, etc.), este ţinută sub control şi are un rol foarte benefic (binecuvântarea de a avea copii, plăcerea de a te dărui şi îngriji de partenerul tău de-a lungul întregii vieţi, etc.) în cadrul legământului căsătoriei.

1. Bărbaţii şi femeile sunt diferiţi din punct de vedere fizic.

Acest adevăr este atât de evident încât nici nu este constatat astfel în Biblie. Totuşi este motivul clar pentru care Dumnezeu tratează diferit bărbaţii de femei în toate cazurile. De exemplu, instrucţiunile lui Petru date bărbaţilor căsătoriţi este de a “…se purta cu înţelepciune cu nevestele lor, dând cinste femeii ca unui vas mai slab” (1 Peter 3: 7), şi acest lucru este în special valabil în acele aspecte ale căsătoriei care implică dimensiunea fizică cum ar fi împărţirea responsabilităţilor casnice, controlul mâniei, boala etc. Această diferenţă este înnăscută şi dovedită clar de codul genetic DNC, şi e în mod direct legată de reproducerea speciei umane. Bărbaţii şi femeile arată diferit din punct de vedere sexual prin însăşi exteriorul lor, iar corpul femeii are organe şi sisteme special create pentru sarcină, naştere şi alăptare. Chiar dacă nu este legată direct cu reproducerea, puterea fizică a unui bărbat îi permite să-şi asigure familia cu suportul şi protecţia necesare pentru a supravieţui, în timp ce femeia trebuie să poarte sarcini şi să nască, ca apoi să alăpteze şi să îngrijească în mod fizic de copiii lor. “Blestemul” pe care Dumnezeu îl pronunţă asupra Evei se referă la rolul ei de procreare: “ Femeii i-a zis, ‘Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta, cu durere vei naşte copii…’” (Geneza 3:16). Iar blestemul pe care Dumnezeu îl aruncă asupra lui Adam se centrează pe rolul lui de a-şi asigura familia: “Blestemat este acum pământul din pricina ta; cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănînci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea…” (Geneza 3: 16-19). Astfel Dumnezeu confirmă rolurile duale ale omenirii prin aceste două forme complementare, dând fiecăruia pedeapsa care se potriveşte cu natura sa fizica şi responsabilităţi care izvorăsc din ea.

2. Bărbaţii şi femeile sunt diferiţi din punct de vedere psihologic.

Diferenţele psihologice dintre bărbaţi şi femei au fost şi sunt recunoscute de toţi oamenii din toate culturile. Aceste diferenţe sunt complementare, adică ele permit unui bărbat şi unei femei să contribuie, în mod egal, dar diferit, la îndeplininrea anumitor responsabilităţi ale familiei, cum ar fi educaţia copiilor. Deşi Dumnezeu nu descrie nicăieri diferenţele psihologice dintre bărbat şi femeie, le putem vedea chiar din creaţie. Adam este pus în grădina Eden imediat ce a devenit un suflet viu (Geneza 2:7-8), şi i se cere “s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). Rolul lui este unul activ, având o sarcină precisă pe care el o împlineşte singur. Totuşi Dumnezeu îi atrage atenţia că condiţia lui de a fi singur nu este bună pentru el şi îl pregăteşte pentru a se relaţiona cu o altă fiinţă umană. “Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerurilor şi tuturor fiarelor câmpului, dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească.” (Geneza 2:20).Când a fost creată Eva, ea a fost creată pentru o relaţie: luată din coasta lui Adam, adică din fizicul lui, ea este numită femeie (în evreieste ishshah, cuvânt folosit pentru soţie), şi este imediat recunoscută de Adam ca cea cu care el se poate identifica în mod intim printro relaţie permanentă. (Geneza 2:24). În acest pasaj, Biblia ne prezintă două trăsături psihologice majore ale acestor două sexe: abilităţile de relaţionare ale femeii şi capacitatea de acţiune/de atingere a scopurilor la bărbaţi.

 Părinte/copil: Extinderea naturală a relaţiei de bază dintre bărbat şi femeie

 Această grupare este “naturală” deoarece copiii sunt rezultatul natural al unirii sociale/sexuale dintre un bărbat şi o femeie (prin căsătorie). De-a lungul Bibliei, Dumnezeu încurajează funcţia reproductivă a întregii creaţii, şi în special a omului, începâd chiar cu prima binecuvântare/poruncă. “Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Geneza 1:22, 28). Plus la aceasta, El deseori face referinţă la copii ca la o binecuvântare: Iată, fiii, sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei…(Psalmul 127:3-5).Nevastă-ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale, copiii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul (Psalmul 128:3-4). Capacitatea de a naşte şi creşte copii este parte a modelului fizic şi psihologic al bărbatului şi femeii. Dumnezeu confirmă abilitatea înnăscută şi predispunerea unui părinte de a îngriji de propriul copil biologic: Poate o femeie să uite copilul pe care îl alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi eu nu te voi uita cu nici un chip (Isaia 49:15).  Cine este omul acela dintre voi, care, dacă îi cere fiul său o pâine să îi dea o piatră? Sau dacă îi cere un peşte, să-i dea un şarpe? (Matei 7:9-10). În timp ce atrage atenţie asupra modurilor diferite de îngrijire pe care o mamă şi un tată le oferă, Dumnezeu recunoaşte statutul şi importanţa egală a fiecărui părinte. Atât în Vechiul, cît şi în Noul Testament, când vorbeşte despre părinţi, El foloseşte îmbinarea “tată şi mamă” mult mai des decât “părinţi.” Copiii oamenilor se nasc foarte neajutoraţi în comparaţie cu alte specii: este nevoie de cel puţin 3 ani pentru ca un copil să devină cît de cît independent de părinţii săi. Astfel părinţii umani au la dispoziţie un interval de timp mai mare pentru a-şi educa şi influienţa copiii. Dumnezeu descrie această stare de neajutorare a fiinţelor umane folosind termenul “orfan de tată”, o referinţă generală la pericolul de a fi orfan, fără un părinte/protector/îngrijitor. Vechiul Testament dă legi specifice pentru îngrijirea şi protecţia acestei categorii de copii şi a făcut din ele o datorie morală a naţiunii evreieşti. Dumnezeu însuşi se identifică ca fiind sursa lor principală şi credincioasă de protecţie: “ El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu care locuieşte în locaşul lui cel sfânt” (Psalmul 68:5). Un copil învaţă multe abilităţi sociale şi de supravieţuire atunci când este parte a comunităţii umane. Copilul este învăţat de părinţi, dar şi mai multe învaţă urmărind cum doi părinţi diferiţi interacţionează în modalităţi complexe. Unele dintre cele mai importante abilităţi pe care un copil le învaţă de la mama şi tata, prin atitudinile şi capacităţile lor diferite, sunt:  Împărţirea sarcinilor casnice,  sprijinul reciproc.  lipsa de egoism,  administrarea bunurilor,  simţul responsabilităţii,  devotament,  auto-control,  purtarea de grijă. (traducerea Natalia Boicu)

Articole recomandate: