Călătoria pe jos de la Lăpușna la Boghiceni

De mult timp doream să am o discuție mai lungă cu unchiul meu, Alexandru, fratele mai mic al tatălui meu, ca să-i pun toate întrebările, să ascult istoriile multe pe care le știe despre părinții și buneii mei și le povestește cu lux de amănunte. M-am gândit că cel mai bun va fi dacă vom face o călătorie pe jos de la Lăpușna la Boghiceni, unde a fost căsătorită și a locuit sora lui mai mare, Zinovoia,  care a fost a doua creștină din neamul nostru. Am tot amânat călătoria timp de mai mulți ani și iată că în în vara anului acestuia (2019) am reușit să o facem. Înainte ca să pornim de la casa unchiului Alexandru, l-am rugat să-mi arate pozele lui vechi. Am fost suprins să găsesc câteva pe care nu le văzusem niciodată. De exemplu, poza cu toată familia buneilor mei de pe linia tatălui. 

De la stânga la dreapta, în spate, este bunica Irina cu bunelul Ion. Apoi, în rândul din față, așezată este Zinovia, sora mai mare a tatălui, născută în anul 1932. În brațe îl are pe primul ei copil. Urmează mătușa Daria, apoi tatăl meu, care îl ține în brațe pe Alexandru. Urmează Gheorghe Donea, soțul mătușei Zinovia și, în fața lui, unchiul Nicolae. Am găsit în album și poze de ale mele. 

Prima din partea stângă este mama mea, Anastasia și tatăl meu, Vasile. Eu sunt îmbrățișat de unchiul meu, Alexandru, care este în haine de marinar, tocmai întors din armată. În poza următoare eu sunt în centru. În partea stângă este vărul meu, Ion Filat și în dreapta este vărul Nicolae Sâli. 

Pornind de la casa unchiului, am hotărât să mergem pe drumul vechi prin pădurea de salcâmi. Ne-am mirat că primul om, un bărbat tânăr, nu a dat binețe, căci acest lucru era cu totul neobișnuit altă dată. Grădinile cele mai multe arată părăsite, chiar și la cei care consumă mai mult vin, viile sunt părăsite și neprelucrate. Altă dată le îngrijeau ca să aibă ce bea. Iar acolo unde era grădina noastră, cumpărată de un vecin împreună cu casa acum, este pădurice din copaci sălbatici crescuți haotic cu o cărare care trece prin ea. Totul arată trist, părăsit și neîngrijit. Prin păduricea de salcâmi altă dată erau drumuri, cărări, era frumos și multă lume trecea spre vii și înapoi. Și eu în copilărie împreună cu prietenii minim treceam pe acest drum o dată în zi. Pentru că drumurile vechi sunt crescute cu copaci, tufiș și spini, am hotărât să trecem așa prin pădurice. A fost destul de anevoios, mai ales că de partea cealaltă a dealului, unde altă dată erau tufe de coacăză, acum tot așa a crescut o pădurice din salcâmi. Clădirea unde altă dată a fost brigada de tractoare a fost dărâmat și fântâna stă părăsită. Mai mult de două treimi din câmpuri sunt părăsite. Cu tristețe priveam la dealurile pe care altă dată creșteau livezi de meri și cele mai frumoase vii. Acum sunt părăsite și crescute cu măslini sălbatici. Acele puține câmpuri care mai sunt îngrijite, din spusele unchiului Alexandru, sunt prelucrate de firma “Caravita”. Ei au îndreptat și drumurile. Unchiul spune că oamenii vorbesc de rău, dar o fac din invidie și ar trebui mai degrabă să mulțumească, căci proprietarii acestei firme le-au oferit servicii și la dau 30% din roada adunată de pe pământurile arendate. Când am trecut hotarul Lăpușnei, am fost uimiți, căci câmpurile Boghicenilor sunt îngrijite și bine lucrate. Au și porumb, și floarea soarelui, și livezi, și vii și toate arată bine și îngrijite. Ne-am simțit rău pentru satul nostru și locuitorii lui când am comparat lucrările de pe câmpuri. 

Pe drum am ascultat istoriile unchiului, am pus întrebări și la anumite intervale de drum făceam o pauză, ne așezam la umbra unui copac și îmi făceam notițele după care am așternut apoi acest text. 

Bunelul nostru, Ion Filat, s-a născut în anul 1905 (anul indicat în certificatul de deces este o eroare). Tatăl lui se numea Dumitru și mama Sofia.⁠ Bunelul Ion a fost al doilea copil în familie. Fratele lui mai mare se numea Iacov și s-a născut în anul 1900. El a fost căsătorit de două ori. După bunelul Ion s-a mai născut o soră Zinovia și un frate Vasile, care a fost vecin cu casa, căci tatăl lor, Dumitru, le-a dat pământul alături unul de altul.  În satul  Lăpușna sunt foarte răspândite poreclele, pentru că sunt mulți oameni cu aceelași nume de familie și pentru a face deosebire între ei se recurge la porecle. Porecla noastră a fost “Chifu” și am fost  curios cine primul a primit-o și de ce. Unchiul Alexandru spune că și bunelul Ion și tatăl lui, Dumitru, au fost  foarte pasionați de pescuit. Și pentru că deseori prindeau pește mic, care este numit plătică, dar și chifal, i-a numit cineva Chifu și așa a rămas. Mie mi-a plăcut să presupun că poate are ceva a face cu Chifa, numele vechi a apostolului Petru. Dar iată că nu este așa. Totuși, este ceva legat de pescuit. 

Mulți mă întreabă ce rude suntem cu politicianul Vlad Filat. Cât am locuit în sat nici nu știam că suntem rude și fiind copii nici nu ne interesam, căci numai pe strada noastră locuiau mulți cu numele de familie Filat. Ne deosebeau prin porecle.  Cu siguranță că toți ne tragem de la unul primul, care a avut acest nume de familie, dar mai degrabă acesta a fost prenumele unuia, căci la ruși se întâlnea des acest nume. Unul din pastorii molocanilor din Bender a avut acest nume. Unchiul Alexandru mi-a spus că străbunelul lui Vlad Filat, pe nume Grigore, a fost verișor cu străbunelul meu, Dumitru și că au mai fost și prieteni buni. Înseamnă că tații lor au fost frați și au avut bunel comun. Acela a fost strămoșul nostru comun, dar nimeni nu-i mai cunoaște numele.  

Bunelul Ion Filat a lucrat zidar. O mare parte din viață a fost angajat la construcția șoselei, care vine de la Hâncești, trece prin Lăpușna și se duce la Leușeni. El construia podurile din piatră, când șoseaua trecea peste vreun pârău. Se scula dimineață tare, mergea 15 km pe jos până la satele Onești sau Bujor, toată ziua construia poduri și seara se întorcea acasă, făcând aceeași distanță. Și așa zilnic. Și când mai ajungea acasă, bunica Irina îl dojenea că zidește toate podurile, dar prispa lui se dărâmă. 

Acum despre bunica Irina.

Tatăl ei, Mihai Carteră, era un om înstărit din satul Sireți, raionul Strășeni. Unchiul Alexandru spune că era un fel de boier. El a cumpărat mai multe pământuri în satul Pervomaiscoe (atunci se numea Troian) și, când venea să-și vadă pământurile, trecea prin Lăpușna, unde era o fântână și un salcâm mare, sub care se opreau drumeții să ia masa la umbră și să bea apă. Acolo a văzut-o bunelul Ion pe bunica Irina și a intrat în vorbă cu ea, s-au cunoscut, s-au plăcut și apoi s-au căsătorit. Numele străbunicăi era Catinca, de la Ecaterina. Bunica Irina a avut trei frați și o soră. Fratele cel mai mare se numea Mitruță (de la Dumitru) și el tot a locuit în Troian (Pervomaiscoe). Un fiu de al lui, pe nume Profir, a fost primul care a primit Evanghelia din neamul  nostru și a devenit ucenic al Domnului Isus Hristos. Apoi a urmat Liuba, care a fost căsătorită cu Vasile Stanciu și a locuit în Lăpușna. După ea a fost bunica Irina, născută în anul 1910. Următorul frate a fost Efrim, care era cu 4-5 ani mai mic decât bunica și el tot a locuit în Pervomaiscoe. Pe el mi-l amintesc și eu, căci tata mă lua în copilărie să-i vizităm și mi s-a întipărit figura lui impunătoare. A mai fost încă un frate mai mic, pe nume Ionică, care a ajuns ofițer sau subofițer în armata română și care în anul 1944, când înainta armata sovietică, a plecat cu trupele române și niciodată nu s-a mai auzit nimic despre el. 

A rămas soția lui, pe nume Eugenia și doi copii care l-au așteptat totdeauna. Unul din copii, pe nume Mihaili, a fost preot în Chișinău. Unchiul Alexandru este al 14-lea copil născut de bunica Irina. În timpul războiului și a foametei din 1947 au murit 9 copii născuți de ea. Ca să supraviețuiască făceau făină din ciurlani, pe care îi mai numeau și târtani. Este o plantă care creștete în formă de sferă, se usucă și apoi vântul îi gonește prin câmp. Aceste plante uscate le dădeau prin râșnită și făceau o făină neagră, din care apoi făceau mămăligă, după care o amestecau și cu puțină făină de porumb, dacă o aveau. Apoi, ca să aibă gust, această mămăligă imporivizată o muiau în mujdei făcut din ardei iute cu apă. Ardeii aceștia îi procurau de la Ciuciuleni, căci acolo oamenii erau înstăriți, căci încp nu existau drumuri până acolo și autoritățile sovietice nu le luaseră toate resursele, așa cum făcuse în alte sate. Bunica obișnuia în fiecare an să țese câte un covor frumos moldovenesc cu trandafiri, care la Lăpușna mai este numit “război”. Odată a luat două războaie de acestea și a mers la  o familie din satul Ciuciuleni ca să le vândă pentru mâncare. Când au intrat în casa acelor oameni, ei tocmai ședeau la masă și mâncau friptură din carne de porc cu brânză, cu murături și mămăligă. Stăpâna a luat cele două covoare mari și frumoase pentru care a plătit cu două șiraguri de ardei iuți. Când bunica a cerut ceva mai mult, i-au zis că îi ajunge și, când a rugat măcar să-i dea tatălui meu de 11 ani care era cu ea să mănânce din mâncarea pe care o aveau pe masă, au răspuns: “Veți mânca la casa voastră”. Unchiul Alexandru spune că tatăl ar fi rămas supărat pentru toată viața pe locuitorii satului Ciuciuleni după acea experiență neplăcută. 

În aceeași vreme de foame un văr de al tatălui meu, pe nume Pavel, fiul lui Iacov Filat, împreună cu un prieten de al lui, dorobâți de foame, au furat de la un om pe nume, Ion Crăcană, o vacă pe care au tăiat-o undeva în afara satului ca să-i poată mânca carnea. Autoritățile au auzit și ambii au fost judecați la ani grei de închisoare. Pavel și-a ispășit termenul de 7 ani în închisoarea din Karaganda, Kazahstan și, după aceea, a rămas acolo, a lucrat miner și s-a căsătorit cu o femeie care avea un băiat pe nume Vasile. Împreună cu ea au mai dat naștere la două fete, pe nume Vera și Zina. 

După foamete, în următorul an 1948 Maria, soția lui Vasile, fratele bunelului Ion, a mers împreună cu Anica Barburasă în câmp și, când se întorceau, una a luat 8 știuleți de porumb și alta 5 știuleți. Au fost prinse de autoritățile sovietice și au fost condamnate la 8 și 5 ani de închisoare în Siberia. Și ambele erau proaspăt căsătorite, dar autoritățile nu au avut milă de ele și au suferit în închisorile de acolo toți anii primiți. 

Mulțumim Domnului pentru vremurile bune în care trăim, căci generația noastră nu a cunoscut nici războiul și nici foametea. Mai mult, am avut privilegiul și harul să auzim Cuvântul lui Dumnezeu și să credem în Domnul Isus. Să luăm bine seama la cuvintele Scripturii: “Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18)