”Limba Noastră” – între motiv de dezbatere și mod de comunicare

0
1298

750 000 de moldoveni (cca 1/6 din populația Republicii Moldova de atunci) au venit în data de 27 august 1989 în Piața Marii Adunări Naționale să ceară proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină.

În 31 august 1989, Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenești adoptă Legea prin care se conferea limbii moldovenești statutul de limbă de stat. Identitatea limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului i-a fost recunoscută oficial încă de la reintroducerea alfabetului latin în 1989. Declarația de independență din 1991 menționează limba de stat ca ”limba română”, denumire sub care, de altfel, se predă și în școli, începând de atunci. Cu toate acestea, dezbaterile politice au fost resuscitate de adoptarea Constituției din 1994, care revenea la denumirea de limbă moldovenească”.

În cele din urmă, prin Hotărârea nr. 56, 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a hotărât că prevederea conținută în Declarația de Independență referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conținute în articolul 13 al Constituției. 

În contextul acestor evenimente, a fost adoptat imnul de stat, poezia ”Limba Noastră”, scrisă de Alexei Mateevici la data de 17 iunie 1917. 

Pe când unii își aduc aminte de acele zile ca de o Renaștere Națională, pentru alții ziua de 31 august este o zi obișnuită de odihnă și ieșire la aer liber. Întrebați ce semnifică sărbătoarea Ziua Limbii Române pentru ei, părerile au fost dintre cele mai variate. 

”Este o zi în care limba română a revenit acasă. Până atunci, ne-a fost impusă limba rusă la nivel de stat. Când mergeai la magazin și vorbeai în română, ți se răspundea: ”Govorite na normalinom iazike.” Acum, poți să vorbești limba ta fără fără nici o piedică.” 

”Este o zi de sărbătoare, o zi în care avem posibilitatea să ne odihnim de lucru.” 

”Nu știu nimic. Eu nu cunosc istoria.” 

”Din păcate, Limba Română este o floare rară, care înflorește doar o singură dată în an, pe 31 august. În toate celelalte zile ea este uitată.” 

”Mă doare mult această sărbătoare, deoarece nu toți vorbesc limba română. Ea nu mai este valoare.” 

Elita politică polemizează și astăzi pe baza acestui subiect, dar iată ce spune apostul Iacov în epistola sa, capitolul 3:

Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire este un om desăvârșit și poate să-și țină în frâu tot trupul.

De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.

Iată și corăbiile cât de mari sunt și măcar că sunt mânați de vânturi iuți, totuși sunt cârmuite cu o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.

Tot așa și limba este un mic mădular și se fălește cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde.


Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei.

Toate soiurile de plante de fiare, de păsări, de târâtoare, de viețuitoare de mare se îmblânzesc și au fost îmblânzite de neamul omenesc,

dar limba nici un om nu o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.

Cu ea binecuvântăm pe Domnul, și Tatăl nostru, și tot cu ea blestemăm pe oamenii care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.

Din aceeași gură iese și binecuvântarea, și blestemul! Nu trebuie să fie așa, frații mei! Oare din aceeași vână a izvorului țâșnește și apă dulce, și apă amară?

Frații mei, poate oare un smochin să facă măsline, sau o viță să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.

Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândețea înțelepciunii!

Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să mințiți împotriva adevărului.

Înțelepciunea această nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească.

Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele.

Înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și roade bune, fără părtinire, nefățarnică.

Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.”

Orice limbă am vorbi, noi, ca și creștini trebuie s-o folosim spre zidire, nu spre distrugere, spre binecuvântare, nu spre blestem, spre mângăiere, nu pentru descurajare.