Ce este vorbirea în limbi nearticulate în bisericile penticostale?

Întrebare:

Fiind într-o biserică penticostală, am fost martoră cum unii se rugau în altă limbă, folosind același accent, aceleași pauze între cuvinte, același ritm și tempou și același sunet, adică nu mai tare sau mai încet. Vreau să vă întreb dacă este normal așa ceva sau atunci când cineva vorbește în limbi, este o limbă diferită și ca accent și ca tempou? Îmi pare rău că nu pot explica clar, dar sper să mă înțelegeți. 

Ce este vorbirea în limbi din perspectiva Bibliei

Trebuie să începem de la aceea că vorbirea nearticulată, care nu este o vorbire într-o limbă existentă, nu poate fi calificată ca “vorbire în limbi”, așa cum găsim scris în cartea Faptele Apostolilor. Pe de altă parte, având în vedere că darurile duhovnicești sunt date pentru zidirea altora, vorbirea în limbi care nu zidește pe alții nu se poate califica ca dar duhovnicesc:

Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. Depildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaş Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaş Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tîlmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaş Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. (1 Corinteni 12:7-11)

Din această definiție vedem clar că darul vorbirii în limbi, pe de o parte, este pentru folosul altora și, pe de altă parte, nu fiecăruia îi este dat acest dar.

Mai mult, în acest capitol apostolul Pavel explică clar că Biserica sau trupul lui Hristos este alcătuit din totalitatea sfinților botezați de Duhul Sfânt, care au diferite daruri:

Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sînt mai multe, sînt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr’un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. (12:12-14)

În continuare, apostolul Pavel dovedește că creștinii sau cei botezați cu Duhul Sfânt nu au toți toate darurile și nu toți au unul și același dar și că nu ei aleg darul, ci Duhul hotărăște cui și ce dar să-i dea, ca apoi, la sfârșitul capitolului, să pună niște întrebări retorice care cer un răspuns “nu”:

Voi sînteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rînduit în Biserică, întîi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cîrmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi. Oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt prooroci? Toţi sînt învăţători? Toţi sînt făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc? (1 Corinteni 12:27-30)

Deci, capitolul 12 din prima epistolă a apostolului Pavel către Corinteni spune clar că nu toți cei botezați cu Duhul Sfânt au darul vorbirii în limbi, căci am văzut clar că apostolul vorbește despre cei botezați cu Duhul Sfânt, care alcătuiesc trupul lui Hristos, adică Biserica.

Rămâne întrebarea: ce este cu vorbirea în limbi nearticulate, care nu este înțeleasă nici de vorbitor, nici de ascultători?

Ce este vorbirea în limbi nearticulate?

Trebuie să menționăm că vorbirea în limbi nearticulate nu este ceva nou sub soare în era creștinismului. Bolboroseala nearticulată a fost și este o practică întâlnită  și în religiile păgâne.

Am găsit ceva informație interesantă la acest subiect în articolul „Penticostalii – Biserica lui Dumnezeu Apostolică” de Lori Balogh.

George Hasel (1) scria că în Etiopia, în cultul zar se obișnuia să se vorbească cu spiritele într-o limbă sacră și în acest caz “vorbirea în limbi” nu este altceva decât închinare la duhuri.

Carlyle May (2) afirmă că “vorbirea în limbi nearticulate” este parte din închinarea în religiile necreștine din Malaezia, Indonezia, Liberia, regiunile arctice, China, Japonia, Coreea, Arabia, Birmania și alte locuri.

În urma unui studiu asupra fenomenului “vorbirii în limbi nearticulate” făcut în anii 60, concluzia multor psihologi a fost că această vorbire este “o transă hipnotică produsă de o excitare religioasă” (3).

Cred că ar prezenta interes niște experiențe întreprinse pentru a arăta calitatea vorbirii în limbi și tâlmăcirilor care se fac în bisericile penticostale:

Experimentul nr. 1

O experiență de vorbire în limbi a fost înregistrată în secret și dată spre interpretare mai multor tâlmăcitori de limbi. Traducerea nu a fost aceeași la diferiți traducători. De exemplu, un tâlmăcitor a afirmat că mesajul conținea o rugăciune pentru sănătatea copiilor, în timp ce alt tâlmăcitor spunea că același mesaj în limbi era o expresie de recunoștință față de Dumnezeu pentru reușita unei strângeri de fonduri în biserică. Același mesaj glosolalic, însă mai multe tâlcuiri ale lui.

Experimentul nr. 2

Fiul unui cuplu de misionari, crescut în Africa, a participat la o întalnire în care se vorbea în limbi. La momentul potrivit, el s-a ridicat și a rostit Rugăciunea Domnească într-un dialect african pe care îl învățase în tinerețe. După ce a terminat, un tâlmăcitor a vorbirii în limbi a oferit imediat interpretarea a ceea ce spusese el. Tâlmăcitorul a interpretat cele spuse ca fiind un mesaj despre iminența revenirii lui Christos. (4)

(1)    Gerhard Hasel, Vorbirea in limbi, Vorbirea biblică în limbi și glosolalia contemporană, Ed. Viață și Sănătate, București, 1999, pag. 26.

(2)    L. Carlyle May, A Survey of Glossolalia and Related Phenomena in Non-Christian Religions, ed. Speaking in Tongues: A Guide to Research in Glossolalia, pag. 53.82

(3)    Paul Merrit Bassett, Speaking in Tongues, The New Grolier Multimedia Encyclopedia ( Novato, Calif,: The SoftwareToolworks, Inc. 1993 )

(4)    Daniel Scarone, Credos Contemporaneos ( Miami Asociacion Publicadora Interamerican, 1994, Buenos Aires, Asociacion Casa Editora Sudamericana, 1997 ), pag. 319