Moartea mamei mele

Aseară am întâlnit-o pe sora mea Lidia, care locuiește cu familia în Siberia și a venit pentru vară la Moldova. După ce am întâlnit-o la gară cu celelalte două surori ale mele și copiii noștri, am mers cu toți la noi acasă, am luat masa și apoi am început să ne amintim despre copilăria noastră grea. Am avut un prilej să pun multe întrebări și să aflu de la surorile mele lucruri care nu le-am știut până acum cu toate că vorbim de multe ori la acest subiect. În baza amintirilor mele și a celor povestite de surori vă voi povesti cum a fost moartea mamei noastre.

Era sfârșitul primăverii anului 1980 și aveam 8 ani. Se apropia sfârșitul anului școlar. Într-o seară tata a venit iar beat acasă, a bătut-o tare pe mama și pe noi copiii și cu mare greu am reușit să fugim cu toții la bunici. Mama lucra la ambulatoriul medical din sat în calitate de infirmieră și în fiecare zi continua să meargă la serviciu. Acolo la bunici mi-am făcut un bun prieten pe nume Sergiu Prida, și ne jucam în fiecare zi. Eram de aceeași vârstă cu el. Înțeleptul Solomon scrie în cartea Proverbelor: “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.” (Proverbe 22:15) Nu a ocolit nebunia nici inimile noastre de copii. Într-o zi, după ce am găsit pe drum câteva capete de țigări consumate, am fost ispitiți să încercăm cum este când fumezi și am făcut acest experiment în timp ce ședeam la poarta lor. A “tras el un fum”, cum am auzit că spuneau cei mari și apoi am făcut și eu același lucru. Chiar în timpul când eram pentru prima dată  cu țigara la gură, am văzut cum din capătul drumului, a apărut și se îndrepta spre noi mama mea, care venea de la serviciu, dar mai devreme ca în alte zile. Repede am aruncat acel capăt de țigară și așteptam să se apropie mama. Era o femeie deosebit de frumoasă și, în ciuda tuturor suferințelor și chinurilor la care a fost supusă din partea tatălui meu, avea o ținută energică și plină de viață. Era îmbrăcată într-o haină simplă, pe care erau imagini și text scris mărunt în legătură cu Olimpiada care avea să fie în orașul Moscova în acea vară. Toți așteptam acest eveniment și mai ales pentru faptul că focul olimpic avea să treacă și prin satul nostru, în drumul lui din Grecia spre Moscova. Mama se apropia repede de noi și eram foarte îngrijorat ce să fac ca să nu miroase fumul de la țigările care numai ce încercasem să fumez pentru prima dată și în felul acesta să mai adaug la întristarea și suferințele ei. Când a ajuns mama aproape, m-a mângâiat pe cap, m-a luat de mână și în timp ce ne-am pornit spre casa bunicilor mi-a spus: „Hai să mergem, Vasilică, puiul mamei. Se pare că mama s-a îmbolnăvit mai greu ca altă dată.” Spunea aceasta pentru că totdeauna a suferit de dureri la stomac și este ușor de înțeles când mă gândesc la suferințele care le îndura sistematic.

Nu cu mult timp, înainte de a afla despre boală, surorile mele își amintesc cum vecina noastră, Eugenia, venea timp de mai multe zile la noi acasă și căuta să discute cu mama. În cele din urmă i-a spus că a visat-o mireasă și i-a mai spus că acest vis are o tâlcuire rea și nu înseamnă decât faptul că se apropie moartea. Nimeni nu știa Evanghelia la noi pe stradă și, din punct de vedere a relației cu Dumnezeu și a cunoașterii voii Lui, atât familia noastră, cât și celelalte familii, puteau fi descrise cu aceste cuvinte ale Scripturii care spun: “… În vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12) Erau cu toții sub controlul superstițiilor și, cum vom vedea mai departe, apăsați de puterile întunericului și a diavolului.

Boala mamei a început să progreseze foarte, foarte repede. Îmi amintesc cum a început să vomite absolut tot ce mânca. Unchiul nostru și fratele mamei mai mic Gheorghe, a intervenit repede și a luat pe mama la spital căutând să o ducă la cei mai buni medici, dar nu aveau nici un efect tratamentele oferite de medici și boala progresa foarte repede. Mama era adusă acasă și iar, la foarte scurt timp, era dusă iar la spital de către unchiul nostru.

Surorile mele mergeau în continuu, aproape zilnic la spital, la Chișinău, apoi la Hâncești și în cele din urmă la spitalul din satul nostru. Mă luau des și pe mine la spital și, în lumea mea de copil, credeam că dacă mama este la spital, și dacă merge la așa multe spitale și petrece așa mult timp acolo, se va vindeca definitiv în curând.

Nu-mi amintesc să mă fi luat vreo dată tatăl la spital să o vedem pe mama, așa cum nu-mi amintesc să fi mers el singur la spital. El nu o vizita pe mama și nu arăta grijă pentru ea. Dar îmi amintesc cum mama, când zăcea acasă pe un pat, la umbră, în fața casei noastre, într-o zi am văzut cum mama a început să vomite sânge și eu mă speriasem foarte mult. Era de acum toamnă, erau ultimele zile din august și eu tocmai venisem de la școală, unde primisem noile cărți pentru clasa a III-a. Am venit la patul mamei și am început să ne uităm cu ea în cărțile mele și cum eram curios să cunosc totul, priveam și povesteam mamei și ea își mângâia suferințele ascultându-mă pe mine. ( Iar au început să-mi curgă lacrimile) Ce dulci au fost acele clipe petrecute cu mama mea și ce mult aș vrea să le experimentez din nou. Nu au fost însă prea lungi. Tot atunci, în aceeași zi, îmi amintesc cum a venit acasă tatăl și a început să o bată pe mama în timp ce ea zăcea în patul ei. Eu nu-mi amintesc ce motiv a invocat el, pentru că totdeauna motivele lui au fost fără nici un fel de motive, dar cruzimea care am văzut-o atunci a adăugat foarte mult la ura care o purtam în inimă pentru tatăl meu. Mai apoi, de multe ori am hrănit gândul răzbunării cu amintirea acelei zile. Când venea sora mamei, Maria, în vizită la mama sau oricine din rudele mamei, tatăl totdeauna făcea ceartă, striga și parcă ar fi fost gata de fiecare dată să înceapă și bătaia. Iar de la o vreme nici nu le mai da voie să vină să o viziteze pe mama.

În disperarea noastră căutam toate soluțiile posibile pentru vindecarea mamei. Și pentru că în sat erau multe cazuri de magie neagră, pe care lumea le numea vrăji, nu era exclusă nici această cauză. Sora mea, Lidia, a mers să vorbească cu soția fratelui mamei, Gheorghe, pe care toată lumea în sat o cunoștea și până în ziua de azi și-o amintesc cu numele Maria Dmitrievna. Ea nu mai este în viață și a decedat tot în urma unei boli, la o vârstă destul de tânără. Maria Dmitvievna era medic pediatru și era o femeie de o bunătate și finețe de remarcat. Mama avea o dragoste și afecțiune deosebită pentru ea, dar și ea ținea foarte mult la mama noastră. Deci, Lidia a mers și a întrebat-o pe această mătușă a noastră, dacă nu i-a făcut cineva vrăji mamei noastre ca să se îmbolnăvească și să moară. Atunci, Maria Dmitrievna i-a spus Lidiei că va crede aceasta doar dacă o va spune o femeie din sat, pe nume Ioana, la care a și trimis-o. Lidia a mers la acea femeie și când a ajuns, i-a spus cine este și din ce motiv a venit. Femeia în vârstă, care tot făcea magie, după ce a aflat cine este sora mea și motivul venirii ei, i-a spus că mama este bolnavă de moarte și nu se va vindeca și ca sora mea să nu se îndoiască cumva de cuvintele ei, i-a dat un mănunchi de ierburi uscate și i-a spus când merge acasă să le pună într-un vas cu vin să le fiarbă până se va evapora jumătate din vinul turnat în vas. În timpul fierberii acelui lichid va veni să o viziteze pe mama persoana care i-a făcut vrăjile.

Ajunsă acasă, Lidia a pus la foc acea iarbă după instrucțiunile primite. Soția bărbatului care locuia chiar alături de noi, era temută de toți oamenii de pe stradă tocmai din pricina că practica vrăjile. Ea nu venise niciodată la mama să o viziteze, cu toate că mama era bolnavă din primăvară și când se întâmplau evenimentele era toamnă. Această vecină deci, în timp ce fierbea iarba, a luat pe soțul ei și a mers la vecina Eugenia ca să vină împreună cu ei să o vadă pe mama. Când au ajuns la ușa casei noastre, vecina care a venit prima dată arăta foarte agitată și speriată. Au intrat în casă, dar ea nu a putut să stea în prezența mamei mai mult de câteva minute, apoi a ieșit și a plecat. Soțul ei a rămas împreună cu Eugenia și au întreținut o discuție cu mama. Surorile mele au rămas îngrozite de cele văzute. A doua zi au mers la mătușa Maria, care era pediatru și ea a spus: “Se va întâmpla așa cum a spus bătrâna Ioana…” Prin aceasta recunoștea că medicina era neputincioasă în fața puterilor întunericului. Cât de mult aveam noi toți nevoie să cunoaștem pe Domnul Isus și puterea Lui! Inimile noastre erau zdrobite de groază și disperare.

În adânca disperare în care ne aflam, surorile mele căutau soluții și le căutau acolo de unde nu puteau să vină niciodată. Ele nu cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu și puterea lui Hristos. În satul vecin, Boghiceni, era un vrăjitor bătrân, de care știau toți din împrejurimi. Sora mea Lenuța, care atunci avea doar 15 ani, a mers la acest vrăjitor ca să afle cauza bolii mamei, dar mai mult ca să ceară ajutorul pentru vindecare. Ajunsă acolo, acel bătrân a pus-o să aducă multă apă de la fântână până a umplut mai multe poloboace. Aceasta era plata pentru răspunsul care urma să-l afle de la el. La urmă i-a spus că mama va muri și nu există nici o scăpare. După trecerea anilor, am aflat că acest vrăjitor a fost implicat direct în distrugerea familiei noastre. Deci, cum puteam să așteptăm soluții de la unul care ne-a ruinat familia?

Acum realizez că mergând la vrăjitori, făceam păcat și nelegiuire înaintea lui Dumnezeu, care spune în Cuvântul Lui: “Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul său sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morți. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului, și din pricina acestor lucruri, va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ții în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.” (Deuteronom 18:10-13)

Deja mergeam la școală și într-o zi, când mă întorceam acasă, m-am oprit să beau apă de la fântână. A venit o femeie cu căldarea și mi-a spus să mă grăbesc acasă, pentru că mama mea a murit. Nu știu cum a rezistat inima mea de copil la această veste și cum nu mi s-a oprit pe loc. Am început să alerg plângând și disperat spre casă, așa încât am ajuns foarte repede. Când am intrat în curte, tatăl sta la masă singur și mi-a spus că mama nu a murit. Cred că prin experiența aceasta Dumnezeu mă pregătea pentru ce avea să urmeze.

Mama continua să stea la spitalul din sat și cu fiecare zi tot mai mult și mai mult slăbea. Boala progresa foarte repede. În fiecare dimineață mă sculam și mergeam repede pe la ea și de acolo mă duceam la școală. Aveam pe inimă o așa stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar care este foarte apăsătoare și această stare era continuă. După lecții mergeam iar la mama și ea se bucura totdeauna mult de mine.

Într-o zi de duminică, am mers de dimineață la un verișor al meu să ne jucăm și la invitația lui, ne-am pornit să vizităm pe un alt verișor al lui, dar care nu-mi era verișor și mie. Drumul nostru trecea pe lângă spitalul din sat și eu, crezând că verișorul meu nu va dori să mă aștepte dacă voi intra să văd pe mama, am mers mai departe fără să intru la spital. M-am gândit… de fapt nu m-am gândit… Dacă mă gândeam, realizam prețul acelor clipe care le mai aveam să le petrec cu mama mea. A doua zi de dimineață, am mers ca totdeauna să o vad pe mama. Când am intrat în cameră, am văzut în ochii mamei lacrimi și durere și doar m-a spus că avea să se bucure mult dacă intram să o vizitez. Totdeauna m-a durut pentru durerea care i-am pricinuit mamei în acea zi și acum, când sunt și eu, la rândul meu, părinte, realizez și mai mult ce rană i-am făcut atunci. Ce mult aș da să se întoarcă înapoi vremurile, dar aceasta nu se poate întâmpla niciodată. De aceea, trebuie să ne numărăm bine zilele, să ne gândim bine acțiunile și să prețuim timpul care ni-l dă Dumnezeu să-l petrecem cu cei dragi. Dacă părinții tăi sunt în viață încă, poate le faci o vizită azi? Prețuiește clipele scumpe pe care le poți petrece încă cu ei.

Boala înainta repede și mama își trăia ultimele zile pe acest pământ. Tatăl nu mergea să o viziteze și ea a trimis vorbă ca să-l cheme la spital. El nu a mers deodată, au mai trecut multe zile până a mers la ea. Când a venit, mama și-a cerut iertare de la el, așa cum știa că trebuie să o facă toți creștinii înainte de moarte, să-și ceară iertare de la toți oamenii. Tatăl însă nu și-a cerut iertare cu toate că avea cele mai multe motive să o facă și față de mama, și față de noi, și față de frații și surorile mamei. Surorile mele au fost martore la ultima lor discuție. După aceea, mama l-a rugat pe tatăl să ne poarte de grijă și a rugat să împartă pământul care îl aveam, în așa fel ca toate surorile mele să poată avea case alături, dacă vor dori soții lor și să putem rămâne o familie. Tatăl a promis că se va îngriji de noi toți și a plecat. Nu a avut răbdare să stea mai mult lângă mama și să petreacă mai mult timp cu ea, tot așa cum nu și-a ținut nici una din promisiunile făcute mamei înainte de moarte.

În următoarele zile, mama de câteva ori a fost foarte aproape de clipa morții, dar pentru că surorile mele începeau să plângă tare lângă ea, nu putea să moară și își revenea înapoi. În dimineața zilei de 25 octombrie, mama a cerut surorilor mele să iasă din camera ei și să o lase singură. La ieșirea lor, mama a început să cânte și a plecat din viața aceasta cântând. Ea a vrut să trăiască frumos și a trăit frumos, chiar dacă a avut mult de suferit. Pentru mine înseamnă foarte mult faptul că mama a murit cântând și prin aceasta ne-a dat la toți copiii o lecție cu privire la atitudinea corectă față de viață și față de moarte. Ea însă a fost singura care a cântat în acea noapte. Toți restul am plâns. Eu eram mic și dormeam acasă, când am auzit încă de departe, de la pod, bocetul disperat al lui Lidia și Lenuța, care au venit dimineața tare acasă. Eu nu am văzut și nu știu care a fost prima reacție a tatălui meu când a aflat noutatea strașnică, dar rămâne să aflu încă. Când m-am îmbrăcat și am venit la bucătărie, tatăl meu sta la masă singur, mânca liniștit, așa cum o făcea în fiecare dimineață. Nimic, nimic diferit… M-a chemat și pe mine, se pare că, să mănânc cu el. Surorile însă erau total distruse și dezorientate. Trebuia să înceapă pregătirile pentru înmormântare. În lumea mea de copil, eu nu am realizat de odată tragedia care se întâmplase. Îmi doream să am insigne frumoase, dar nu le aveam și atunci, așa cum eram și am rămas visător, am hotărât să-mi fac eu singur insigne și am adunat tot felul de bucăți de plastic sau de metal care arătau măcar cât de puțin ca și insignă și în dimineața aceea m-am sculat și am început să mi le cos la haina mea școlară. S-a apropiat cineva din surorile mele, m-a mângâiat pe cap și mi-a spus să las pentru altă dată ceea ce făceam și m-au trimis la magazinul din centrul satului să cumpăr ceva, se pare că pâine. În timp ce mergeam pe drum, am început să realizez tragedia pentru că toți oamenii care mă întâlneau pe drum mă priveau îngroziți. Presupun că își închipuiau ce ar fi fost dacă erau ei sau copiii lor în situația mea la acel moment. A început să mă apese o groază, să-mi umple inima și pe timp ce trecea mi se făcea tot mai groază. Unica noastră sursă de grijă și dragoste, unica persoană care știam că ne iubește nu mai era. Înainte nu vedeam decât ÎNTUNERIC, fără lumină, fără nădejde, gol și strașnic. În acele trei zile până la înmormântarea mamei, groaza aceasta creștea foarte repede și este greu să descriu ce înseamnă aceasta, nu pot găsi cuvintele care ar putea să redea măcar cât de puțin acea stare.

În ziua înmormântării, eu am plâns toată ziua și tot drumul până la cimitir, iar când au dat sicriul mamei în mormânt plângeam disperat și doream să merg în mormânt cu ea. Tatăl m-a luat de mână și m-a rupt de acolo ca să mergem acasă, în timp ce bărbații au început să dea pământul peste groapa în care se afla sicriul mamei. Eu nu mă puteam opri din plâns și tatăl mă ducea de mână, mergeam toți spre casă și tatăl mă certa ca să mă opresc din plâns. Nu am putut să mă opresc până acasă. Ce s-a întâmplat mai departe în familia noastră, urmează să vă povestesc, dar cât ține de mine, după moartea mamei, în următorul an eram obsedat de gândul sinuciderii și al morții. Fiind doar un copil de 9 ani, cel mai mult îmi doream să mor, la aceasta mă gândeam mult și numai prin mila Domnului nu am întreprins nimic rău în privința aceasta. Nu puteam să privesc niciodată în ochi la nimeni, și când mergeam pe drum la școală sau de la școală, dacă venea cineva în întâmpinare și ne întâlneam cu privirile, eu nu puteam să-mi stăpânesc lacrimile.

Dumnezeu, însă, nu ne-a părăsit, pentru că așa cum spune Sfânta Scriptură: “El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeul, care locuiește în locașul Lui cel sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți, El izbăvește pe prinșii de război și-i face fericiți; numai cei răzvrătiți locuiesc în locuri uscate.” (Psalmul 68:5-6) Despre felul cum ne-a purtat Dumnezeu de grijă mai departe și despre oamenii care i-a folosit El în viețile noastre, urmează să vă povestesc.