Jean Calvin și calvinismul

Având în vedere discuțiile care se dau în ultimul timp pe acest blog, am găsit că este bine să aducem mai multă lumină asupra învățăturii, cunoscute sub numele de „calvinism”. Pentru început să facem cunoștință cu promotorul acestei învățături.

Promotorul – Jean Calvin

Jean Calvin s-a născut la 10 iulie la Noyon, Franța. Tătăl său a fost paznic la episcopatul din Noyon. Și-a făcut studiile în drept la Sorbona. In anul 1532, la doar 23 ani, devine doctor în drept la Universitatea din Orleans. Adoptă principiile Reformei și, începând cu anul 1532, începe să le propage în Paris. În anul 1534, în urma persecuțiilor împotriva hughenoților (protestanți francezi), este nevoit să părăsească Franța.

În 1536 se stabilește definitiv la Geneva, unde își trăiește restul vieții și unde a și decedat la 27 mai 1564, în vârstă de 55 ani. Aici își începe activitatea ca și profesor de teologie. Pentru trei ani a activat la Strasbourg în biserica Hughenoților francezi, de unde a fost rugat să se întoarcă înapoi în Geneva. Întors în Geneva a reorganizat structura religioasă și politică a orașului după principiile biblice, în special ale Vechiuliu Testament. În 1559 a fondat o școală și un spital pentru nevoiași, precum și Academia din Geneva. El a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant (extremism religios), pornind o prigoană severă împotriva adversarilor reformei, ajungând până la exil și chiar ardere pe rug. Femeile erau obligate să se îmbrace în negru și nu aveau voie să se fardeze. A pornit o campanie de vânătoare a vrăjitoarelor, recurgând la tortură pentru a forța suspectele să-și recunoască vina. Constituția statului teocratic Gneva prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie și vrăjitorie. In 1545, timp de câteva luni 45 de femei au fost arse de vii pentru vrăjitorie, după ce fuseseră preventiv torturate (este interesant că felul cum sunt prezentate lucrurile parcă ar exclude faptul că și bărbații se pot ocupa cu vrăjitoria).

Principala lucrare scrisă de Calvin este „Învățământul religiei creștine”. Alte lucrări : „De Clementia”, care este un comentariu asupra operei cu același nume de Seneca ; „Psychopannychia”, o lucrare scrisă împotriva învățăturii anabaptiștilor ; „Catehismul Bisercii din Geneva”.

Invățătura

Calvin nu recunoaștea decât două sacramente : Botezul și Împărtășania. În bisericile calviniste predicatorii sunt aleși de comunitatea credincioșilor și biserica este condusă de un comitet ales. Ei cred în predestinarea absolută a aleșilor și a celor condamnați la judecata de apoi, respingând astfel complet „liberul arbitru”

Teologia calvinistă este identificată de multe ori cu cele „cinci puncte ale calvinismului”, care sunt un rezumat al canoanelor stabilite de Sinodul din Dort și publicate în „Controversa quinquarticalară” ca și răspuns la învățătura arminienilor. Respectiv, ele pun accent pe diferența dintre calvinism și arminianism. Să facem o scurtă trecere în revistă a ideilor principale a acestei învățături:

1. Depravarea totală

Oamenii în starea lor naturală, neregenerată nu au puterea de a se întoarce la Dumnezeu, însă harul și voia lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, îi face pe oamenii care sunt morți în păcat să fie renăscuți prin Cuvântul lui Dumnezeu. Acest concept este prezentat în formularea “Regenerarea precede credința”, având în vedere că, din perspectivă calvinistă, în afara lucrării regeneratoare a Duhului Sfânt pentru individ, nu ar exista credință. Trebuie să menționăm că termenul „total” nu este folosit în sens intensiv (adică toate persoanele sunt păcătoase la culme), ci mai degrabă extensiv (adică păcatul s-a extins și a corupt toate părțile ființei umane).

2. Alegerea necondiționată

Alegerea din veșnicie a lui Dumnezeu a celor pe care îi va atrage la sine pentru ai aduce la mântuire, nu este bazată pe meritul sau credința persoanelor pe care le alege, ci bazată necondiționat pe harul lui Dumnezeu, după bunul plac al voi Sale si numai a voi Sale.

3. Ispășirea limitată

Denumită și “răscumpărarea specială” sau “ispășirea definitivă”, are sensul că în moartea lui Hristos, El ia realmente pedeapsa pentru păcatele săvârșite de cei pe care Dumnezeu i-a ales ca să aibă milă. (Aceasta în opoziție cu opinia potrivit căreia moartea lui Hristos doar face posibilă răscumpărarea.) Așadar, ispășirea ar fi “limitată” la păcatele celor aleși, ea este insuficientă și pentru păcatele celorlalți oameni care nu au fost aleși.

4. Harul irezistibil

Harul mântuitor al lui Dumnezeu nu poate fi respins. Cei care dobândesc mântuirea, o fac datorită irezistibilității îndurării lui Dumnezeu. Oamenii cedează harului nu pentru că Dumnezeu le-a găsit conștiințele mai sensibile sau credința mai mare decât ale celorlalți, ci dorința și puterea de a face voia lui Dumnezeu sunt dovezi ale credincioșiei lui Dumnezeu de a-și mântui poporul de sub puterea și pedeapsa păcatului.

5. Perseverența sfinților

Denumită și “păstrarea sfinților”, înseamnă că pe cei pe care Dumnezeu i-a chemat la comuniune cu Sine prin Hristos, vor continua în credință și vor crește în ea și în alte daruri, până la sfârșit. Cei care cad de la credință de la început nu au avut o credință adevărată, altfel s-ar întoarce la ea. Această doctrină diferă de opinia “odată mântuit, mântuit pentru totdeauna” prevalentă în unele biserici evanghelice contemporane: în acea opinie, în ciuda aparentei apostazii, persoana este realmente salvată; în învățătura calvinistă, acele persoane dovedesc că nu sunt mântuite deloc și că niciodată nu au fost.

Această învățătură descurajează pe cei din lume de a căuta în mod activ mântuirea, iar pe creștini de a vesti evanghelia celor necredincioși.

Domnul să ne ajute să stăruim în studierea Sfintelor Scripturi ca să putem deosebi adevărul de minciună și să nu ne lăsăm duși de orice val de învățătură.